Trusa de unelte |
RondelRondelul este o poezie scurtă cu formă fixă, a cărei structură se bazează, ca şi balada, pe refren, care a apărut în Franţa medievală sub denumirea de rondeau. Originile rondelului se regăsesc în cântec. La început, rondelul era legat de muzică şi dans, astfel că la sfârşitul secolului al XV-lea era considerat o formă muzicală prin excelenţă. Prin urmare, de la originea sa cel mai important a fost aspectul oral, şi anume rimele şi refrenul. Încă din secolul al XIII-lea, rondelul este inserat în romane, acolo unde textul evoca sărbători şi dansuri. În decursul secolelor, forma sa a evoluat. Prima formă clar definită a fost stabilită în Evul Mediu de Adam de la Halle şi Guillaume de Machaut, respectiv rondelul simplu (din care în secolul al XVI-lea va deriva trioletul), compus din 7 sau 8 versuri, construit pe două rime; refrenul, constând din 2 versuri, apare la început şi la sfârşit, cel de-al patrulea vers reluându-l pe primul. Această formă a evoluat, crescând în lungime: refrenul va trece întâi la trei versuri, aşa numitul rondel terţet (în franceză rondeau tercet) şi apoi la patru versuri (în franceză rondeau double) şi chiar la cinci versuri (în franceză rondeau cinquain) Începând cu secolul al XV-lea, rondelul ia o formă nouă, mult folosită în următoarele două secole. Refrenul, (în franceză rentrement), conţine în primul emistih al versului 1 revine la sfârşitul celei de-a doua strofe şi a celei de-a treia a strofe. Rimele sunt tot în număr de două, iar numărul de versuri variază între 12 şi 15. Cel mai reprezentativ poet care a compus rondeluir în această formă a fost Clément Marot. Lungimea versului este variabilă, dar repartiţia versurilor pe strofe este fixă. În cazul rondelului de 15 versuri, cele 3 strofe au câte 4, 5 şi, respectiv, 6 versuri, ultimul vers din strofa a doua şi a treia fiind mai scurt, reprezentând refrenul. Strofele pot avea şi 5, 4 şi 6 versuri, ca în exemplul următor:
În rondel, refrenul joacă un rol primordial, în special din momentul în care acesta devine perfect autonom şi se detaşează de muzică. Originalitatea şi subtilitatea acestui gen liric ţin în mare parte de variaţiile de sens oparte de poeet asupra grupului de cuvinte care revine de mai multe ori în poem. Acest procedeu este cunoscut sub denumirea de antanaclază (repetiţie a unui cuvânt folosit succesiv cu alte sensuri, din motive stilistice). Acest procedeu permite jocuri de cuvinte care rup monotonia refrenului şi creează efectul de surpriză. De aceea, rondelul are un carcter ludic foarte pronunţat. În Evul Mediu se scriau rondeluri în cadrul unor concursuri de poezie organizate de societăţile literare puse sub ocrotirea Fecioarei Maria (în franceză puys), în care amatori şi profesionişti rivalizau în ingeniozitate. De la începutul secolului al XVI-lea până la mijlocul celui de-al XVII-lea, poeţii preţioşi, respinşi de grupul de poeţi francezi din secolul al XVI-lea cunoscuţi sub denumirea de Pleiadă (în franceză Pléiade), au resuscitat acest gen de poezie, făcând din el un gen monden şi rafinat, care făcea parte din jocul dragostei, aşa cum era el conceput de nobleţea din epocă. Temele din rondeluri sunt aproape mereu legate de dragoste, de clebrarea bucuriilor sale, de evocarea necazurilor pe care aceasta le produce. Primii poeţi frncezi care au compus rondeluri remarcabile au fost:
În epoca modernă, poeţi ca Alfred de Musset şi Théodore de Banville au încercat să perpetueze această formă, dar maniera era puţin artificială. În literatura română, rondeluri a scris Alexandru Macedonski. Scriitorul este autorul celebrelor cicluri, Rondelurile pribege, Rondelurile celor patru vânturi, Rondelurile rozelor, Rondelurile Senei şi Rondelurile de porţelan. Cele cinci cicluri au fost publicate în volumul postum Poema rondelurilor (1927). [modifică] Surse
|
