Occisio Gregorii in Moldavia Vodae tragice expressa

Occisio Gregorii in Moldavia Vodae tragice expressa (sau Occisio Gregorii in Moldavia tragedice expressa – Uciderea lui Grigore Vodă în Moldova exprimată sub formă de tragedie) este prima piesă de teatru scrisă în limba română.

Piesa este cuprinsă într-o scriere anonimă (aparţinând poate lui Samuil Vulcan) şi a fost descoperită de Nicolae Densuşianu în biblioteca Episcopiei române din Oradea, datând probabil din 1777-1780. Manuscrisul este alcătuit din scene disparate, câteva scrise în alte limbi (o predică în ţigăneşte, cântece în latină şi maghiară).

[modifică] Surse de inspiraţie

Grigore al III-lea Ghica

Personajul central este Grigore (Grigore al III-lea Ghica), domn al Moldovei (1764-1767; 1774-1777) şi al Munteniei: (1768-1769). Ca domnitor, acesta se arată duşman Austriei şi prieten Rusiei, iar intrigile îl ajută mult în politica dusă faţă de turci; Prin măsurile luate a reuşit să ducă ţara la o relativă bunăstare, a regularizat strângerea birurilor şi a pus capăt abuzurilor.

[modifică] Context cultural

În Basarabia se produc contacte cu literatura rusă (până la 1848 Rusia reprezenta un factor de progres) – ruşii şi habsburgii reprezentau principalele puncte în dezvoltare pe toate planurile: Ecaterina cea Mare a Rusiei, sub influenţa guvernării sale prinde dragostea pentru literatura franceză, gustul pentru sclipirea minţii, pentru veselia spontană, pentru o dezvoltare în scriere şi conversaţie.

În această perioadă se introduc jocuri noi, dansuri noi, modă, un altfel de limbaj. În Ţările Române a fost epoca primei Constituţii care avea influenţe europene; influenţă adoptată pe filieră rusească.

[modifică] Personaje

Teatru medieval

• Gregorius - principe al Valahiei

[modifică] Subiectul operei

Piesa este o dramă istorică medievală, cu atâtea elemente specifice literaturii medievale câte intâlnim în The Castell of Perseverence (Castelul Perseverenţei), Piers Plowman, Everyman (Fiecare),Mankind (Genul uman) etc.

Literatura dramatică originală din secolul al XVIII-lea este slab reprezentată in Ţările române: în afara dramei populare, Vicleimul, a cărei existenţă este atestată încă din secolul anterior si complementul ei Jocul păpuşilor, sunt înregistrate Judecata Vlădicii, Comedia pastorală si Occisio Gregorii in Moldavia Vodae tragice expressa. Trebuie evitată confuzia între medieval si popular: regimurile circulaţiei folclorice sunt: anonimatul autorului, libertatea intervenţiilor în text, urmele formale ale circulaţiei orale. De asemenea, caracteristicile generale ale teatrului medieval sunt anonimatul autorului si libertatea intervenţiilor în text dar se evidenţiază prin alegorismul operelor ca trăsătură cultă definitorie.

Între universalismul religios medieval şi literatura Contrareformei, în literaturile Europei se impulsează limbile naţionale ca limbi de cultură, martirul ca erou dramatic ce dobândeşte trăsături pe care mai târziu drama romantică le va prelua pentru figurile de eroi naţionali.

Principele Valahiei, Gregorius, planuieşte să creeze o alianţă atât cu Rusia cât şi cu Austria, dar sfetnicii săi, Vasilie şi Simion îl trădează Împăratului otoman. Paşa şi consilierii, astfel, pun la cale uciderea lui Gregorius, cu ajutorul lui Vasilie şi Simion. Aceştia din urmă, primind bani, îi sugerează paşei că ar putea să-l ucidă când iese la plimbare in pădure. Turcii se întâlnesc cu Vodă acolo şi Paşa îi spune că Împăratul doreşte să-i mărească gradul. Într-un fel, Grigore simţea că e trădat „Eu auzeam că mă caută împăratul spre moarte iară el îmi lungeşte viaţa cinstindu-mă.” Această prea mare dragoste a Împăratului trebuia să ascundă ceva la mijloc, de altfel, şi paşa i-a spus lui Grigore în acea întâlnire „Să ne tâlnim bucuroş şi să ne despărţim sângioş.” Imediat, Grigore, în semn de mulţumire, îl trimite pe medic să-l invite pe Împărat la masă. Împăratul îi spune că e bolnav, să vină Grigore, deşi medicul îi consultase pulsul si constatase că este perfect sănătos. Astfel, medicul a trebuit să jure (si probabil să primească ceva recompensă) că Vodă nu va afla despre asta. La Grigore acasă, vine medicul si doi soldaţi otomani. Acceptă să meargă cu ei şi îşi scoate sabia să se ducă în chip de pace. Simion este impotrivă, ştiind ce urmează, îi cere lui Grigore să păstreze sabia dar în zadar. Ajungând la Paşă acasă, acesta îi spune ca e în mâna lui şi că va face tot ce i se porunceşte; îi dă să citească porunca de la Ţălingrad: „Tot sfatul împârâţiii turceşti: Stingă-i-să lui Grigorie lumina; nu cerca vina. Ieie-să viaţa, prindă-i-să toata viţa, puie-să în gât aţa. Dat în Ţălingrad.” Atunci, Paşa face semn soldaţilor să-l prindă, cheamă mai mulţi şi se ridică el însuşi sugrumându-l pe Grigore cu un ştreang. Apoi este pus în mormânt şi în sicriu. Paşa, imediat, cheamă toţi sfetnicii şi îl numeşte pe Vasilie înlocuitorul lui Grigorie. Îl plânge un cioban,îl plânge soţia care apucase să cânte nemţeşte; Este ucisă şi ea, tocmai pentru că Grigore murise din pricina nemţilor şi ea fusese auzită cântând.

După toate acestea, intră Bacchus, semn că începe sărbatoarea lui. Urmează un cântec dedicat lui si imediat începe să scrie un testament. „Apare dracul, se citesc legile, dupa acestea intră consilierii lui Vodă si medicul căutându-şi un al patrulea soţ, pe Iuda, si îl găsesc spânzurând cu umor (atârnând rizibil) in timp ce sunt răpiţi de un demon aprins. În sfârşit se strigă să trăiască Maria Tereza, Iosif si Grigore Maior.” Urmează textul testamentului cu care se termină piesa.

Este interesant de observat că în structura piesei întâlnim o metaforă cheie la început si sfârsit, aceea a cetăţii cu doua turnuri si a casei cu doua usi: „Nu-i bună cu una, că, dacă te strâmtoresc, n-ai încătrău să te spăsăşti; nu-i bună cu două, că văzurăţi cum năpădiră turcii de pă una pe Grigorie şi îl sugrumară [..] Ci aşé, văzurăţi, muri cel sănătos şi rămasă cel betegos”.

Moartea lui Grigorie este acompaniata de cântece, boceli, amplificarea sentimentului, chiar dacă piesa a fost scrisă în chip carnavalesc, menită să aducă buna dispozitie. Fiind scrisă în caracter baroc, aceste intermedii sunt de înţeles. În teatrul baroc se obisnuia aceasta alternanţă între situaţia gravă şi cea burlescă, între serios şi grotesc, între decenţă şi trivialitate. Occisio Gregorii este o operă dramatică de tip baroc, creată în genul comediei dell’arte şi astfel ne explicăm cântecele, intermediile vesele, uneori moralizatoare, spiritul carnavalesc.

[modifică] Fragmente din operă

- mai multe la pagina Wikisource [[1]]

Testamentum Bachi

"În numele fărşangului,

raiului şi vinului

celui dulce şi celui cu pelin,

să zicem toţi amin.

Vrând aşe Dumnezău

cel din tău,

pă carele cinstesc eu,

ca după această lume să mă mute,

deacă nu-i mai mult vin în bute

şi să mă ducă în rai cu dibolii

şi în tău cu îngerii,

unde să auz ocheche-ocheche

vai şi de viiaţa me.

Iacătă, dară, fiilor

şi cari mă cinstiţi tuturor.

vă las în scris testamânt,

supt păcat şi jurământ,

ca toate ale mele aşa să le daţi

precum minten vă învăţi:

foalele mieu, care-i sufletul mieu, îl mâncaţi

şi în pomana me vă uspătaţi.

Iară de-l veţi împărţi

mai la mulţi va prisosi;

faceţi dară din maţe

cărnaţe,

din cele mărunte

la ceteră coarde,

din vine

strune,

din măruntăi

tăieţăi,

din plămâne

bucate bune

şi în rânză

puneţi brânză.

Cel ficat

meargă nemestecat;

din peliţa (de) lângă plămână

facă-ş cele jingaşe mănuşi în mână,

din peliţa de burdof

facă-ş căiţă cu ţof;

din măduha în ea băgată,

facă-ş carii capul cicilesc,

pomadă şi sopon de Anglia;

cărora le sclipeşte pielea

cu acesta să vor spăla,

tare foarte or lumina.

Picioarăle

lăsaţi să le ducă cioarăle,

doară le vor duce pă dealu cu viile

să poată bea cu feriile.

După aceea le veţ aduce

în făgădău la mujice,

jucăuşii să le caute,

prin tot locul să le poarte.

Capul mieu

fie sămn la făgădău,

ochii vază cetera,

urechile (audă) sfada.

Nasu fie la buţi tolceri,

grumazu îl las să bea cine-i colceri;

gura fie uşe de şură,

doară va veni vântul de pă strugur(i) de mură.

Păru las la cei copoşi deasupra de frunte,

dar mă tem că la toţ nu va ajunge,

că nu l-or lăsa din curte.

Am doi fraţi de-a jeminea,

împărţască-mi mintea mea,

lumineze-mi la mormânt

că strălucesc pre pământ;

hainele mele toate

le împărţască mănăstirea cu soarte,

numai cât să facă pentru mine moţi

că-i cu barbă un palaclonţi.

Gârlanul mieu cel preabun

de unde ies cântări şi hori,

fetelor în şezători.

Fiii miei vii, să nu vă însuraţi,

de n-ăţi avea ce să beţi.

Fiicelor, să nu vă măritaţi,

de nu v-or cere oameni beţi.

Apoi nu beţi din părău

de nu va cură de la făgădău,

sau din dealu viilor

să să vază spuma strugurilor;

mai pă urmă de toate,

nu vă depărtaţi de cetate.

Fiul mieu Ţuţi, tu pre eştealalţi

îi poartă tot pe la pivniţi încărcate cu buţi,

şi unde-i vedea sămn capul mieu,

bagă-te şi plânge, că acolo au perit şi tatăl tău.

Aceasta voi mai proroci:

că şi voi toţi de această boală, ce crep eu, veţ peri,

că-i beteşug firesc de care eu nu poci să trăiesc.

Una mai ascultaţi:

canele de voi nu le depărtaţi.

Luaţi pildă de pă mine,

că eu nici acum nu teşteluiesc cana la nime;

doară undeva o voi mai putea umplea,

ca să-mi ud odată guşea.

Cu un cuvânt, ca să gat,

că cana şi pă fund au săcat,

popilor toţi şi mireni,

tisturilor şi ţăreni,

bătrânilor cu tineri,

bărbaţilor cu muieri,

pentru că uspăţul dintr-un om

nu să face toţi din toate să mânânce

şi ţineţi bine năravul mieu

ca să vă veseliţi cu a fărşangului Dumnezău.

Pă mine mă îngropaţi

fără popă, mă astupaţi

în ţintirimu făgădăului,

în cripta hordăului;

nici să mă dezgropaţi

pănă n-or veni alţi cărnaţi.

Aşe Dumnezău să vă ajute

şi această goală bute

Amin.

Vai, mori

că n-am vin!”

[modifică] Opinii critice

Cântecul de la sfârsitul piesei, aflat înaintea apariţiei lui Bacchus şi înaintea citirii testamentului, este un exemplu grăitor de alternare de planuri (comic si dramatic, burlesc şi tragic). Acest Cântec îşi are rolul de a înveseli publicul şi de a anunţa începerea sărbătorii lui Bacchus, chiar dacă avusese loc uciderea unui domn patriot.

În text întâlnim expresii ca: „zilele vesele ale lui Bacchus/ Să le cinstim în felul acesta/ Cei care vrem să ne mântuim.” Conduc spre două ipoteze : aceea a alăturarii credinţelor păgâne de cele creştine si aceea a luării în derâdere a obiceiului creştinesc, stare generată de beatitudinea sărbătorii. Populaţia europeană nu putea să renunţe brusc la credinţa păgână cu care a fost obişnuită pentru că pur şi simplu, creştinismul nu le oferea această satisfacţie a petrecerilor; creştinismul susţinea ideea că râsul, divertismentul sunt străine unei credinţe pure. Se punea problema dacă Iisus a râs vreodată, şi că râsul este marca maleficului.

Dar se ştie că cel mai iubit şi mai popular gen al teatrului medieval laic a fost cel al farsei, născut din arta jonglerilor, din neistovita fantezie populară şi din jocurile de carnaval. Dacă la originile teatrului laic pot fi descoperite reminiscenţele frumoaselor jocuri de mai, ale ritualurilor păgâne legate de dragoste şi tinereţe, la baza farselor se găsesc tendinţele de caricaturizare şi parodiere, proprii petrecerilor dezlănţuite cu beţie şi mâncare abundentă. Dar Occisio Gregorii nu este o farsă, în asta constă toată valoarea ei : păstrează caracteristici ale farsei şi touşi nu asta este intenţia autorului care a încercat să aducă ceva nou şi în acelaşi timp să păstreze cerinţele publicului.

„Să mâncăm până crăpăm,

Să ne umplem maţele până la gât;

Să bem până ne vom îneca,

Până ce sângele nostru se va preface în vin.”

Occisio Gregorii, pentru că a apărut tardiv (a fost scrisă cel mai devreme în ultimele luni ale anului 1777 şi primele luni ale anului următor, probabil chiar pentru carnavalul din toamna anului 1778), a acumulat câte puţin din caracteristicile teatrului popular, teatrului medieval, baroc, comediei dell’arte şi a esenţializat întregul spirit medieval existent de la origini până în epoca iluminismului şi chiar a prevăzut următoarele influenţe romantice apărute mult mai târziu dupa 1777.

„Hei, dragii mei, să dansăm,

Să fim veseli cât trăim!

Acum e vremea pentru aceasta,

Nu mai târziu în postul mare.”

Cu toate acestea, lumea medievală ţinea cont de sărbătorile majore creştinesti, pentru că orice motiv de sărbătoare era bine bine venit (vinul era prezent şi în sărbătorile păgâne şi în sărbătorile creştineşti).

„Că si sufletul mi l-aş bea,

Destul vin de n-aş avea.

Nu mă uit la Dumnezău,

Că dracu-i fărtatu mieu.”

La fel, oamenii având conştinţa creştinismului ştiau că atitudinea lor nu este deloc potrivită şi înţelegeau comportamentul lor ca fiind mai mult apropiat de imaginea luciferică.

De altfel, modul în care se desfăşoară acţiunea , cum sunt expuse unele momente şi personaje lasă impresia că drama sângeroasă nu e decât un pretext pentru desfăşurarea liberă a părţilor comice carnavaleşti.Situaţia nu e nici pe departe neobişnuită îm preocupările teatrale carnavaleşti din mediul şcolar al epocii. E vorba de mediul şcolar maghiar care oferă astfel de exemple, pretextele fiind luate din evenimente imediate sau din istoria mai apropiată ori mai îndepărtată.

Astfel, spre deosebire de opera lui C. Negruzzi, Alexandru Lăpuşneanul, Occisio Gregorii păstrează amprenta vie a socialului epocii, este de o importanţă majoră existenţa unei astfel de opere; deşi structurată aproape schematizat (pentru a se improviza), oferă foarte multe informaţii clare despre tot ce însemna cultura medievală, în detaliu, pentru zona Ţărilor române şi împrejurimilor. Este important de reţinut faptul că, în evul mediu, diglosia din textele dramatice păstrează opoziţia dialogică dintre cler si popor din scenariul liturgic, iar în teatrul popular, diglosia devine un procedeu stilistic, cu funcţii diferite de la o epocă la alta; Persistenţa acestui procedeu arată că opoziţia dialogică pe care o marchează reprezintă chiar unul din principiile de organizare a jocului dramatic. Toate acestea pentru că filonul popular pătrunde prin fisurile oferite de intermedii şi modifică treptat întregul echilibru al jocului teatral, desacralizându-l.

O componentă principală a teatrului medieval este alegoria, ca trăsătură cultă definitorie. Miracolele nu au avut de la început un fond moralizator; binele fiind întotdeauna triumfător şi răul pedepsit. Burghezia a simţit nevoia unor dezbateri mai sobre şi mai aprofundate, pe marginea acestor probleme, a descoperirii naturii şi a sursei răului, a găsirii celor mai bune mijloace de îndreptare, a posibilităţii introducerii dreptăţii prin forţe omeneşti şi nu prin intervenţia miraculoasă a elementelor supranaturale. Ca răspuns la toate acestea s-a născut moralitatea. Fiind supus unui scop etic bine determinat, noul gen dramatic cere intervenţia conştientă şi deliberată a autorului în organizarea faptelor şi desfăşurarea conflictului. Astfel, pentru realizarea dramatică a moralităţii autorii nu apeleaza nici la oameni, nici la fapte omeneşti, ci la alegorii.

În Castelul Perseverenţei întâlnim patru elemente bune: Mila (Merci), Dreptatea (Rythwysnesse), Adevărul (Trewthe) şi Pacea (Pes); erau îmbrăcate în negru, alb, roşu şi verde închis. Un convenţionalism strident se păstrează, de altfel, în toată istoria scenică a moralităţii îngăduind spectatorului recunoaşterea rapidă şi concentrarea exclusivă asupra ideii filosofice.

În alte piese înâlnim Bonus Angelus şi Malus Angelus, Voluptas (Voluptatea), Detractio (Descompunerea), Poenitentia (Penitenţa) etc.

În Occisio Gregorii se fac simţite şi aceste elemente descoperite mai proeminent la sfârşit. „Apare dracul, se citesc legile, dupa acestea intră consilierii lui Vodă si medicul căutându-şi un al patrulea soţ, pe Iuda, si îl găsesc spânzurând cu umor (atârnând rizibil) in timp ce sunt răpiţi de un demon aprins. În sfârşit se strigă să trăiască Maria Tereza, Iosif si Grigore Maior.”

Putem spune că aici alegoria îmbracă haine mai transparente; se produce o imagine ciudată, a apocalipsului vesel; în acest final de scenă întâlnim Trădarea (consilierii lui Vodă, Iuda), Sănătatea (medicul care şi el a trădat) şi ipostaza martirului care a greşit prin naivitate, inclus tot în valorile pozitive: Grigore Maior. Din nou, autorul piesei a încercat să aducă noutatea dar fără să tulbure obişnuitul ritual teatral de până atunci prin introducerea unor alegorii mai vizibile spectatorului, mai profunde, care să trezească în el conştinţa metafizicului. Cu toate aceste elemente, Occisio Gregorii îşi dovedeşte valoarea incontestabilă în vasta paletă de culoare, moralitate, veselie, carnaval din peisajul teatral medieval.

[modifică] Surse bibliografice

• Berlogea, Ileana, Teatrul medieval european, Editura Meridiane, Bucureşti, 1970
• Moraru, Mihai, De nuptiis Mercurii et Philologiae, Editura Fundatiei Culturale Române, Bucureşti, 1997
• Occisio Gregorii in Moldavia Vodae tragice expressa, Ediţie îngrijită, studiu introductiv şi note de Lucian Drîmba, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983