Muzică cultă

Acest articol are nevoie de atenţia unui expert în muzică. Recrutaţi unul sau, dacă sunteţi în măsură, ajutaţi chiar dumneavoastră la îmbunătăţirea articolului!

Un editor a propus unirea acestei pagini cu o alta. S-a sugerat ca paginile „Muzică clasică” şi „muzică simfonică” să fie unite într-una singură.

Muzica cultă, savantă sau (incorect, dar mult mai des întrebuinţat) clasică reprezintă muzica înscrisă în arta vestică a ultimilor 1000 de ani, aparţinând unui compozitor (cunoscut prin nume sau măcar printr-un pseudonim), deci unei persoane cu o cunoaştere temeinică a teoriilor vremii în ce priveşte muzica. Caracterul muzicii culte este avangardist, tocmai prin această permanentă expunere la ce este nou şi prin căutările, experimentele întreţinute în Europa ultimelor zece secole (cu aproximaţie).

Motivul pentru care este de evitat construcţia „muzică clasică” este gradul inerent de ambiguitate. Sintagma poate desemna trei accepţiuni foarte diferite:

• Tradiţia muzicală europeană, asociată cu înalta cultură, în opoziţie cu muzica populară sau folclor (sunt incluse opere în această tradiţie şi din ţările extraeuropene).
• Acea tradiţie, precum şi tradiţii similare neeuropene
• O anumită etapă în dezvoltarea tradiţiei muzical-artistice europene, concentrată la sfârşitul secolului al 18-lea.

Prima accepţiune este dezvoltată în articolul de faţă. Pentru a doua, vezi Listă de stiluri de muzică clasică. Pentru a treia, vezi Perioada clasică (muzică).

Este vizată muzica vestică, ecleziastică şi de concert, cuprinzând o perioadă întinsă din preajma anului 1000 până în prezent. Normele principale ale acestei tradiţii s-au dezvoltat de-a lungul timpului, dar au atins apogeul între 1550 şi 1900, după care vorbim despre perioada modernă în muzică, când seturile de reguli stabilite până la acel punct au fost deformate, abolite sau înlocuite pentru diverse combinaţii stilistice. Numim întregul set de reguli dezvoltate în intervalul citat ca Tonalitate sau sistemul tonal. (Acesta explică doar alegerea înălţimilor muzicale; ritmica reprezintă un capitol aparte, care s-a bucurat de libertate tot mai mare din Renaştere până în zilele noastre.)

[modifică] Bibliografie

• Dănceanu, Liviu (2005). Anotimpurile muzicii. O istorie eliptică şi didactică a muzicii savante, vol. I, Editura Corgal Press, Bacău. ISBN 973-7922-37-9