Mihail Fărcăşanu

Mihai Fărcăşanu
Mihail Fărcăşanu, Bucureşti 1938
Data naşterii	10 noiembrie 1907
Locul naşterii	Bucureşti, România
Data decesului	14 iulie 1987
Locul decesului	Washington, Districtul Columbia, Statele Unite ale Americii
Ocupaţie	politician şi scriitor român
Căsătorie	1938 – Pia Pillat 1954 - Louisa Gunther
Părinţi	Gheorghe Fărcăşanu, avocat Maria Fărcăşanu (născută Vasilescu)

Mihail Fărcăşanu (n. 10 noiembrie 1907, Bucureşti – d. 14 iulie 1987, Washington, DC, Statele Unite) a fost un jurist, politician şi scriitor român. A fost preşedintele organizaţiei Tineretului Naţional Liberal din 1940 până în 1946. Urmărit de autorităţi pentru acţiunile sale anti-comuniste, a reuşit să fugă din ţară în 1946, fiind ulterior condamnat la moarte în contumacie. A fost membru în Comitetul Naţional Român şi în Liga Românilor Liberi, fiind ales preşedinte al acesteia în 1953. A fost primul director al secţiei române a postului de radio "Europa Liberă". Principala sa operă literară este romanul "Frunzele nu mai sunt aceleaşi", publicat în 1946 sub pseudonimul Mihail Villara, roman care a fost distins cu premiul editurii Cultura Naţională.

[modifică] Genealogie

Familia Fărcăşanu descinde din Popa Stoica din Fărcaş, în ţinutul Romanaţilor, preot care a abandonat biserica şi a luat armele împotriva turcilor, distingându-se în războaiele lui Mihai Viteazul, care l-a numit agă. În 1595 Aga Fărcaş a comandat o armată cu care a trecut Dunărea, cucerind cetatea Nicopole şi cu care a înaintat spre Vidin unde a fost învins de către turci, pierzându-şi viaţa împreună cu mulţi alţi boieri.

După Aga Fărcaş, familia a avut o succesiune de demnitari domneşti printre care se menţionează:

• Radu Fărcăşanu, vel-căpitan în 1639, vistier în 1652, mare stolnic în 1657 şi mare vornic;
• Barbu Fărcăşanu, vel-logofăt şi vel-vistier în 1674;
• Matei Fărcăşanu, mare stolnic în divanul ţării din 1731;
• Constantin Fărcăşanu, biv-vel serdar, unul din semnatarii memoriului boierilor olteni adresat în 1720 principelui Eugeniu de Savoia în timpul ocupaţiei austriece;
• Enache Fărcăşanu, pitar, numit de principele Mavrogeni ispravnic de Romanaţi. ^[1]

[modifică] Tinereţe şi studii

Mihail Fărcăşanu s-a născut la 10 noiembrie 1907 în Bucureşti, fiu al lui Gheorghe Fărcăşanu şi al Mariei Fărcăşanu (născută Vasilescu). Tatăl său era licenţiat în drept, dar nu a practicat avocatura. În afară de Mihail, părinţii au mai avut încă trei băieţi, Gheorghe, Paul (adoptat de un unchi, generalul Paul Zotta) şi Nicu, precum şi două fete: Margareta (măritată Bottea) şi Mia (măritată Lahovari).

Părinţii săi au locuit la Râmnicu Vâlcea unde Mihail a urmat şcoala primară şi apoi s-a înscris la Liceul Alexandru Lahovari (în prezent Colegiul Naţional Alexandru Lahovari), pe care l-a absolvit în 1927, fiind unul din cei mai buni elevi ai promoţiei sale. Tot în 1927 s-a înscris la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, trecându-şi examenul de licenţă în 1931.

În 1935 pleacă în străinătate pentru a-şi completa studiile. Urmează pentru început cursurile de ştiinţe politice de la London School of Economics cu profesorul Harold Laski, care avea vederi socialiste şi a devenit ulterior, în perioada 1945–1946, preşedintele Partidului Laburist englez. După descrierea Londrei anilor săi de studenţie, rezultă că Fărcăşanu nu era foarte entuziasmat de sistemul de educaţie englez. Este de asemenea posibil să fi considerat vederile profesorului Harold Laski prea radicale şi prea orientate spre stânga. Indiferent de motive, Fărcăşanu a decis să-şi susţină examenul de doctorat la Berlin şi nu în Regatul Unit^[2]. Îşi completează studiile juridice în Germania, la Universitatea Friedrich Wilhelm (din 1948 redenumită Universitatea Humboldt) din Berlin. Şi-a elaborat teza de doctorat cu titlul "Über die geistesgeschichtliche Entwicklung des Begriffes der Monarchie" ("Despre evoluţia istorică a conceptului de monarhie"), sub conducerea celebrului profesor de drept şi om de ştiinţă german Carl Schmitt. Teza, susţinută în 1938, a fost publicată ulterior la editura Konrad Tiltsch din Würzburg. În România teza este tipărită în 1940 sub titlul "Monarhia socială", la editura Fundaţiei pentru Literatură şi Artă Regele Carol II, o ediţie mult lărgită şi completată.

Întors în ţară, intră în Partidul Naţional Liberal (Brătianu). Tot în 1938 se căsătoreşte cu Pia Pillat, fiica poetului Ion Pillat şi a pictoriţei Maria Pillat Brateş, devenind cumnat al criticului şi romancierului Dinu Pillat şi al scriitoarei Cornelia Pillat. Soţia sa era nepoată a lui Dinu Brătianu, preşedintele Partidului Naţional Liberal.

[modifică] Începutul activităţii de publicist

În 1939 este numit editor şef al revistei « Rumanian Quarterly » organ trimestrial al Societăţii Anglo-Române. Preşedintele societăţii era Nicolae Caranfil, cu care Fărcăşanu avea să colaboreze strâns în cadrul Comitetului Naţional Român şi al Ligii Românilor Liberi. Vicepreşedinţi ai societăţii erau Zoe Gheţu, George Cretzianu şi Fr. Flow, iar secretari onorifici Nicolae Chrissoveloni, Paul Zotta şi I. Mateescu. Revista avea menirea de a contribui la cunoaşterea valorilor culturale ale celor două ţări şi să pună în evidenţă interferenţele spirituale ale celor două culturi. Apărută în condiţii grafice deosebite, revista cuprindea articole semnate de personalităţi româneşti ca Nicolae Iorga, Gheorghe Brătianu, Tudor Arghezi, Matila Ghyka, K.H. Zambaccian, Al. O. Teodoreanu, Cella Delavrancea, Militza Pătraşcu dar şi străine ca scriitorii Derek Patmore şi Henry Baerlein sau jurnalistul Sir Arthur Beverley Baxter. Fărcăşanu semna un important eseu intitulat "The sense of the new political regime of Romania". Din cauza izbucnirii războiului, revista şi-a încetat apariţia după primul număr.

În septembrie 1940 este numit de către Dinu Brătianu, preşedinte al Tineretului Naţional Liberal. Cu toate că activitatea partidelor politice fusese suspendată de generalul Ion Antonescu, Partidul Naţional Liberal şi-a continuat o anumită activitate, în special în domeniul publicistic. În perioada 1940-1944 Mihail Fărcăşanu a condus redacţia oficiosului PNL, "Românul", a lucrat în comitetul de redacţie al revistei "Pământul românesc" şi a publicat articole în periodicul antitotalitar, "Viaţa Nouă". În 1942 publică eseul "Libertate şi existenţă". Între 1943-1944 a fost corespondent de război pe Frontul de Est. La catastrofa de la Cotul Donului nu a lipsit mult ca să fie capturat de ruşi, s-a retras în ultimul moment. ^[3]

S-au putut organiza întruniri liberale cu un caracter ceva mai restrâns. Astfel, a fost înfiinţată gruparea intelectuală liberală Păreri Libere dintre membrii fondatori făcând parte Mihail Romniceanu, Aurelian Bentoiu, Hurmuz Aznavorian, Costel Ţăranu, Dumitru Alimănişteanu, Ion Floroiu şi Ionel Alimăneşteanu. Ulterior au mai fost cooptaţi Mihail Fărcăşanu, Paul Zotta şi Ion Zurăscu. Gruparea era un cenaclu în care se discutau atât probleme politice, cât şi probleme de cultură, în special de literatură.

[modifică] Perioada după 23 August 1944

Imediat după 23 august 1944 este reînfiinţat cotidianul "Viitorul", organul Partidului Naţional Liberal (interzis din 1938, mai întâi de Carol al II-lea, apoi de Antonescu), iar Mihai Fărcăşanu devine directorul ziarului. Prin editorialele pe care le scrie, face din acest ziar o tribună de luptă pentru apărarea libertăţii, pentru salvarea instituţiilor democratice din România, grav ameninţate prin prezenţa trupelor Armatei Roşii în ţară. Datorită articolelor sale pătimaşe şi vehemente îndreptate împotriva comuniştilor, aceştia au supranumit "Viitorul", Vitriolul ^[3]

În septembrie 1944, la propunerea lui Gheorghe Brătianu, este reales ca preşedinte al Tineretului Naţional Liberal. În această calitate, desfăşoară o activitate susţinută de reorganizare a organizaţiei care redevenise legală şi de răspândire a ideilor liberale în cadrul tineretului, în scopul de a forma cadrele care ducă mai departe aceste idei.

După eliberarea Ardealului de Nord, Ana Pauker s-a deplasat la Cluj unde a ţinut un discurs în care, pentru a atrage populaţia maghiară de partea comuniştilor, afirma că ungurii erau majoritari în cea mai mare parte a oraşelor din Transillvania. La 19 noiembrie 1944, Mihail Fărcăşanu prezida o reuniune a tineretului libral în cursul căreia a ţinut o cuvântare în care critica vehement afirmaţiile Anei Pauker. Era prima critică publică îndreptată împotriva ei şi a generat o ripostă violentă din partea presei comuniste. A fost acuzat de a fi un agent al lui Goebbels, un inamic al poporului şi al muncitorilor, un adversar al reformei agrare, un sabotor al producţiei naţionale. Când a publicat în ziarul Viitorul traducerea romanului lui Ernest Hemingway For Whom the Bell Tolls (Pentru cine bat clopotele) presa comunistă l-a acuzat de fascism. ^[4]

Printre primele măsuri ale comuniştilor în drumul lor de a ajunge la putere a fost "epurarea" serviciilor de poliţie şi siguranţă. La presiunea reprezentanţilor sovietici din Comisia de Armistiţiu, Nicolae Penescu (ministru de interne în guvernul Sănătescu) şi Nicolae Rădescu (care deţinea şi portofoliul internelor în guvernul pe care îl conducea) au cedat presiunilor şi au îndepărtat din organizaţiile respective numeroşi ofiţeri şi agenţi, care erau înlocuiţi cu alţii cu vederi favorabile comuniştilor. Aceste acţiuni au fost aprobate de conducerile Partidului Naţional Ţărănesc şi Partidului Naţional Liberal, care aveau iluzia că, în urma unor asemenea acţiuni, vor fi priviţi mai favorabil de Moscova. Acest punct de vedere a fost combătut de Mihail Fărcăşanu, care a scos în evidenţă consecinţele nefaste ale infiltrării comuniştilor în organele de poliţie şi securitate. ^[5]

În ianuarie 1945 Mihail Fărcăşanu ia parte activă la organizarea Conferinţei Pregătitoare a Congresului Tineretului Naţional Liberal. Conferinţa, la care Fărcăşanu a prezentat cuvântul de deschidere, a avut loc la Sinaia, cu prilejul comemorării a 11 ani de la asasinarea lui I. G. Duca şi a repunerii plăcii comemorative din gara Sinaia, distrusă de legionari.

In ziua de 11 februarie, generalul Radescu rostea în sala Cinematografului ARO (Patria) un discurs în care prezenta politica pe care intenţiona să o urmeze guvernul său, inclusiv o reformă agrară mai radicală decât cea înfăptuită ulterior de comunişti. Comuniştii intenţionau să împiedice ţinerea discursului, dar, printr-o stratagemă, locul întrunirii a fost schimbat în ultimul moment, ceea ce nu a mai permis intervenţia comuniştilor. Relatând evenimentele din Bucureşti, ziarul "Pravda", organul PCUS de la Moscova a publicat un articol în care partidele istorice şi "banda lui Fărcăşanu" erau acuzate de a fi organizat demonstraţia în favoarea generalului Rădescu, deşi acesta era încă primul ministru legal al ţării ^[3]

Mihail Fărcăşanu, Preşedinte al Tineretului Liberal, Predeal 1945

La 13 februarie 1945, în timpul unei manifestatii împotriva guvernului condus de generalul Nicolae Rădescu, comuniştii scandau: "Cerem arestarea lui Ţeţu!", "Cerem arestarea lui Fărcăşanu!" ^[6]. În ultima perioadă a guvernării lui Nicolae Rădescu comuniştii încercau să dezorganizeze partidele "istorice", atrăgând o parte din membrii acestor partide în Blocul Partidelor Democrate (BPD). Astfel facţiunea dizidentă a partidului liberal, condusă de Gheorghe Tătărăscu şi cea a partidului ţărănesc, condusă de Anton Alexandrescu au părăsit partidele istorice şi au intrat în BPD. Asemenea încercări de creare a unor disensiuni s-au orientat şi spre organizaţiile de tineret. Astfel a avut loc o întâlnire între Mihail Fărcăşanu, în calitate de conducător al tineretului liberal şi Nicolae Ceauşescu, în calitate de secretar al Uniunii Tineretului Comunist (UTC). În cadrul acestei întâlniri, care a avut loc la sfârşitul lunii februarie 1945, Ceauşescu ar fi încercat să îl determine pe Mihail Fărcăşanu să defecteze cu organizaţia sa, oferindu-i un portofoliu ministerial în următorul guvern. Nu există detalii asupra convorbirii dintre rafinatul doctor în ştiinţe politice şi ucenicul cizmar absolvent a patru clase primare, dar încercările lui Ceauşescu de a-l recruta pe Fărcăşanu au fost un eşec total^[6].

Discuţiile cu privire la atitudinea partidelor istorice au urmat şi după preluarea puterii de către guvernul Petru Groza. Iuliu Maniu susţinea menţinerea strategiei de opoziţie pe care partidul o adoptase în trecut, atât în perioada când fusese deputat la Budapesta, cât şi după primul război mondial, chiar şi în perioada în care partidele fuseseră legal interzise. Acest punct de vedere a fost acceptat şi de Dinu Brătianu, care era mai puţin convins de corectitudinea acestei politici, dar care considera că trebuie să adopte un punct de vedere comun cu cel al ţărăniştilor. Mihail Fărcăşanu a căutat să-i convingă că o asemenea atitudine constituia o eroare, cu urmări greu de calculat. După Fărcăşanu, speranţa că excesele comuniştilor vor fi limitate printr-o intervenţie a occidentului era o iluzie şi includerea în guvernul Groza a unor reprezentanţi dizidenţi ai partidului liberal, cum era Gheorghe Tătărăscu, nu trebuia interpretată ca expresia unei dorinţe de colaborare a comuniştilor cu alte partide. Maniu, Brătianu şi mulţi alţi conducători ai celor două partide au plătit cu viaţa subevaluarea pericolului comunist. Dar opoziţia energică a lui Mihail Fărcăşanu a deranjat pe mulţi dintre conducătorii ţărănişti, care îl considerau pe Fărăşanu lipsit de experienţă şi atitudinea lui ca arogantă în faţa unor politicieni cu vechi state de serviciu. Aceste divergenţe arată de ce ţărăniştii l-au tratat pe Fărcăşanu cu o duşmănie perpetuă, chiar şi în emigraţie. ^[6]

În toamna anului 1945, Mihail Fărcăşanu a participat, din partea Tineretului Naţional Liberal, la organizarea marei manifestaţii care a avut loc în Piaţa Palatului, la 8 noiembrie, ziua onomastică a regelui, manifestaţie care a fost brutal reprimată de forţele comuniste. Rapoartele organelor de siguranţă au scos în evidenţă rolul lui Mihail Fărcăşanu şi al lui Constantin Bebe Brătianu.^[6]

În ultima zi a anului 1945 au sosit la Bucureşti delegaţii puterilor aliate Sir Archibald Clark-Kerr, Averell Harriman şi Andrei Ianuarievici Vâşinski. În urma discuţiilor, au fost cooptaţi în guvern ca miniştri fără portofoliu Emil Haţieganu din partea Partidului Naţional Ţărănesc şi Mihail Romniceanu din partea Partidului Naţional Liberal. În februarie 1946 a fost autorizată şi publicarea oficioaselor celor două partide. Deoarece titlul ziarului Viitorul fusese preluat de dizidenţa partidului liberal condusă de Gheorghe Tătărăscu, Partidul Naţional Liberal a decis ca noul oficios al partidului să fie numit Liberalul, titlu care fusese folosit în trecut de numeroase periodice liberale, dintre care cel mai cunoscut era cel care fusese publicat la Iaşi sub conducerea lui Nicolae Gane şi apoi al lui George G. Mârzescu. Fiind urmărit de autorităţi, Mihail Fărcăşanu nu a mai preluat conducerea ziarului, care i-a revenit lui Azra Berkowitz.

În această perioadă Mihail Fărcăşanu organizează un ciclu de trei conferinţe care trebuiau să se ţină în sala de conferinţe a Fundaţiei Carol I în zilele de 12, 19 şi 26 mai 1945. Inspirate dintr-un citat din Constantin I. C. (Dinu) Brătianu: "Libertăţile se cuceresc uneori fără jertfe. Dar ele nu se pot menţine decât cu jertfe", conferinţele, la care se înscriseseră zece conferenţiari, urmau să se desfăşoare după următorul program:

• I. Cucerirea libertăţii – conferenţiari Mihail Fărcăşanu, Dan Amedeu Lăzărescu, Radu Câmpeanu;
• II. Pierderea libertăţii – conferenţiari George Fotino, Victor Papacostea, C.C. Zamfirescu;
• III. Recâştigarea libertăţii – conferenţiari Alice Voinescu, Paul Dimitriu, Paul Zotta, Mihai Popescu.

La prima conferinţă, după primele cuvinte rostite de Mihail Fărcăşanu, au izbucnit de la balcon zbierete amestecate cu invective, ale unui grup de agitatori ai PCR, lozinca repetată la nesfârşit fiind "Vi s-au luat moşiile". Fărcăşanu a încercat zadarnic să înceapă un dialog cu agitatorii. Conferinţa nu a putut fi ţinută, ceea ce a fost interpretat ca o biruinţă a elementelor disturbatoare.^[7] Totuşi, tocmai modul comuniştilor de a întrerupe conferinţa a demonstrat, dacă mai era necesară o demonstraţie, că cei care aveau funcţii în PCR echivalente cu cele ale lui Fărcăşanu, adică Nicolae Ceauşescu, conducătorul tineretului comunist şi Silviu Brucan, redactorul şef al ziarului "Scânteia", nu erau în stare să ia parte la o dezbatere în cadrul căreia să-şi susţină ideologia, trebuind să recurgă la grupuri de derbedei care să perturbe dezbaterile. De altfel, chiar lozinca principală scandată de agitatorii comunişti, dovedea că acuzaţia pe care Fărcăşanu o adusese comuniştilor cu prilejul conferinţei de la Sinaia pentru comemorarea lui I.G. Duca, anume că urmăreau egalizarea în sărăcie a întregii populaţii, era corectă. Acţiunea cu care se lăudau comuniştii era exproprierea bunurilor, nu împroprietărirea celor nevoiaşi, linia egalizării în bunăstare fiind cea susţinută de liberali şi combătută de comunişti.

Secretarul general al PNL, Constantin (Bebe) Brătianu, care lucrase cu Teohari Georgescu în perioada guvernului Rădescu, a reuşit să-l convingă pe acesta să accepte reprogramarea conferinţelor fără intervenţia agitatorilor comunişti. La 19 mai Fărcăşanu a reuşit să prezinte prima conferinţă, însă, tot din ordinul Ministerului de Interne, celelalte două conferinţe ale ciclului au fost interzise. A fost ultima apariţie a lui Mihail Fărcăşanu într-o acţiune publică din România.

În mai 1946, Direcţia Generală a Poliţiei a redactat o sinteză referitoare la Partidul Naţional Liberal (Dinu Brătianu), deşi poliţia de ordine publică, nu era abilitată să facă analize politice. Raportul susţine că Mihail Romniceanu ar fi emis în numele conducerii PNL un ordin secret, care a fost transmis de secretarul său Nicolae Magherescu către toate organizaţiile partidului. În conformitate cu acest ordin, organizaţiile urmau să treacă imediat la la organizarea unei poliţii secrete permanente a PNL, care să participe la toate întrunirile electorale. Raportul mai arăta că trebuiau formate şi puternice organizaţii de agenţi informatori, care să înainteze săptămânal rapoarte scrise. Această poliţie secretă a PNL ar fi fost coordonată de Mihail Fărcăşanu. O organizaţie similară ar fi fost organizată de Partidul Naţional Ţărănesc, sub conducerea lui Corneliu Coposu. Aceste servicii secrete nu au existat niciodată, dar raportul a fost suficient pentru a determina urmărirea lui Mihail Fărcăşanu care a fost nevoit să intre în clandestinitate. ^[6]

Pia Pillat-Edwards, soţia lui Mihail Fărcăşanu. Fotografie de pe coperta ediţiei în limba româna a volumului "Zbor spre libertate"

[modifică] Plecarea din ţară

Conştient că viaţa îi este în pericol dacă rămâne în România, Mihail Fărcăşanu a făcut pregătiri pentru a fugi din ţară. El a fost ajutat de Matei Ghica-Cantacuzino, un vechi prieten, pilot de performanţă, care fusese şi pilot militar pe frontul de est, ajungând până la Stalingrad, unde participase la bombardarea gării din oraş la 5 octombrie 1942.^[8] Ghica-Cantacuzino plecase, după război, din România însă se reîntorsese cu intenţia de a ajuta anumiţi prieteni să fugă.

S-a convenit cu familia Fărcăşanu că evadarea în Occident va avea loc, în octombrie 1946, de pe un mic aeroport militar din Caransebeş. Un bombardier de un tip mai vechi, care tocmai fusese reparat şi care trebuia readus la baza sa de la Braşov, urma să fie utilizat în acest scop. O comisie guvernamentală sosise cu o zi înainte la Caransebeş pentru a inspecta avionul şi pentru a se asigura că avionul nu avea pasageri clandestini la bord, iar cantitatea de benzină din rezervor nu era mai mare decât cea necesară unui zbor de aproximativ 300 de km, distanţa în linie aeriană între Caransebeş şi Braşov.

În înţelegere cu Matei Ghica-Cantacuzino, mecanicul avionului modificase însă indicatorul de benzină, care arăta un rezervor umplut parţial când în realitate avionul era cu plinul făcut. Mihail Fărcăşanu, împreună cu soţia sa Pia şi prietenul lor, Vintilă Brătianu stăteau ascunşi în nişte boscheţi din apropierea pistei de decolare. Avionul a început să ruleze pe pistă, sub privirea comisiei guvernamentale de la Bucureşti, având la bord numai pe Matei Ghica-Cantacuzino care pilota avionul şi pe mecanicul de bord. Ajuns la capătul pistei, într-un loc în afara razei vizuale a micului turn de control, pe când avionul îşi ambala motoarele, soţii Fărcăşanu şi Vintilă Brătianu au sărit în avion care a decolat imediat.

În spaţiul aerian al Iugoslaviei avionul a fost reperat de aviaţia de vânătoare şi a fost nevoie de toată dibăcia lui Matei Ghica-Cantacuzino să o evite, zburând printre nori. Avioanele iugoslave au tras asupra lor şi avionul a fost chiar atins de gloanţe. Cu benzina în bună parte consumată, avionul a început traversarea Mării Adriatice, în condiţii foarte dificile, deoarece pe lângă faptul că rezervoarele erau aproape goale, în urma tirurilor iugoslave, avionul nu mai avea niciun aparat în funcţiune în afară de altimetru. Cu ultimele picături de benzină au reuşit să aterizeze pe un aeroport militar la Bari, în Italia. Ivor Porter, care în acea perioadă lucra la Legaţia Regatului Unit din Bucureşti şi era la curent cu tentativa de evadare, avea gata pregătită o telegramă pe care a expediat-o de la Bucureşti la Bari, pentru ca fugarii să fie luaţi imediat sub protecţia forţelor aeriene britanice. În memoriile sale Ivor Porter susţine că, în lipsa acestui mesaj, exista riscul ca fugarii să fie retrimişi în ţară. Evadarea a fost descrisă de Ivor Porter în cartea sa "Operaţia Autonomous" ^[9] Evadarea face şi subiectul romanului "Zbor spre libertate. Scrisori din exil", de Pia Pillat Edwards, prima soţie a lui Mihail Fărcăşanu. Romanul a fost tipărit iniţial în limba engleză, la Londra, în 1972 fiind apoi publicat, în traducere românească, de către editura Humanitas în 2002. Personajele romanului au nume fictive: astfel Matei Ghica Cantacuzino are în roman numele de Ştefan Criveanu, iar Ivor Porter numele de Chris Nelson. ^[10]

[modifică] Condamnarea de către regimul comunist

Mihai Fărcăşanu reuşise să plece din ţară în ultimul moment în care aceasta mai era posibil. Cu câteva zile mai târziu a început procesul unei presupuse "Mişcări Naţionale de Rezistenţă", primul din seria de procese politice de tip stalinist din România. Prima notă referitoare la această mişcare a fost emisă la 27 iulie 1945 de "Direcţiunea Generală a Poliţiei" care preciza că "Mişcarea de rezistenţă organizată de partidele reacţionare este dirijată de generalul Aurel Aldea, fost ministru de Interne, care are comanda acestei organizaţii.." Generalul Aurel Aldea a fost arestat la 27 mai 1946, fiind acuzat că ar fi avut în subordine o organizaţie intitulată "Graiul sângelui", înfiinţată de Ion Vulcănescu, fost secretar particular al lui Nicolae Rădescu. ^[11]

Nu există informaţii exacte asupra acestei Mişcări Naţionale de Rezistenţă. Declaraţiile smulse sub tortură ale inculpaţilor, care nu au fost confirmate de nicio sursă independentă, nu constituie informaţii credibile. Este posibil ca generalul Aldea să fi avut intenţia să organizeze o mişcare de rezistenţă şi chiar să fi avut discuţii în această privinţă cu Mihai Fărcăşanu, adept al unei opoziţii active faţă de regimul comunist, şi cu alţi politicieni. În orice caz, mişcarea nu a trecut niciodată de stadiul de intenţie şi nu a fost concretizată. Au existat mişcări ale unor grupuri paramilitare în nordul Ardealului, cum era mişcarea "Sumanele Negre", însă aceste mişcări nu erau coordonate nici de Aldea, nici de politicienii din Bucureşti. După ieşirea din detenţie, Ion Vulcănescu a declarat că organizatia "Graiul sângelui" nu existase de fapt, fiind un simplu proiect, descoperit de Siguranţă pe parcursul percheziţiilor efectuate în imobilul de pe Strada Clopotarii Vechi nr. 4, după fuga lui Nicolae Rădescu din ţară. ^[11]

Procesul în care au fost implicaţi generalul Aurel Aldea şi încă aproape 100 de militari şi civili, desfăşurat între 11 şi 18 noiembrie 1946, s-a încheiat prin sentinţe draconice.

În afară de conducători ai sumanelor negre ca Locotenent Colonel Eugen Plesnilă, Dumitru Şteanta sau Nicolae Paliacu au fost condamnaţi la muncă silnică pe viaţă şi generalul Aurel Aldea, fost ministru de interne în guvernul generalului Constantin Sănătescu, şi generalul Constantin Eftimiu fost ministru al lucrărilor publice şi comunicaţiilor în acelaşi guvern. Mulţi acuzaţi au fost condamnaţi, în contumacie, tot la muncă silnică pe viaţă; unii dintre ei ca Mihai Fărcăşanu, Vintilă Brătianu (Vintilică) şi Horaţiu Comăniciu reuşiseră să fugă în străinătate. Alţii însă, printre care amiralul Horia Macellariu, scriitorul şi jurnalistul Emil Bocşa-Mălin (PNT) şi fizicianul Gheorghe Manu ^[12] au fost arestaţi ulterior.

Printre cei condamnaţi la durate de detenţie mai reduse se menţionează, generalul Nicolae Rădescu, fruntaşi ai partidului naţional ţărănist printre care Valer Pop, Ilie Lazăr, Cornel Pop, Lazăr Pop, Marius Pop şi Octavian Fedorciuc şi persoane fără apartenenţă politică printre care Anghel Capră ^[13]şi Theodor Manicatide. ^[12]

Conform practicilor comuniste, au fost supuse la represalii şi rudele lui Mihail Fărcăşanu. Astfel,

• Fratele său, Paul Zotta Fărcăşanu, doctor în chimie şi ziarist liberal la "Viitorul" a fost arestat în 1951 şi a murit la Canalul Dunăre-Marea Neagră după numai un an.

• Fratele său, Nicolae Fărcăşanu, a fost arestat în 1951, fiind condamnat abia în 1959 la 15 ani închisoare, pentru delictul de "uneltire contra ordinei sociale", stigmatizat la proces ca "frate al trădătorului Fărcăşanu". A fost graţiat în 1964, însă urmărit până în 1975. ^[14]

• Pia Bader-Fărcăşanu, fiica lui Nicolae Fărcăşanu a fost împiedicată să se prezinte la examenul de admitere la vreo facultate, lucrând ca muncitoare calificată; abia în 1963, beneficiind de o relaxare a constrângerilor politice, a reuşit să se înscrie la Facultatea de Chimie Industrială din Timişoara. În 1987, a emigrat legal în Rebublica Federală Germania ^[3]

• Cumnatul lui Mihail Fărcăşanu, poetul Dinu Pillat, a fost condamnat în 1958 la muncă silnică în procesul Noica, printre acuzaţiile aduse fiind şi legătura lui cu Mihail Fărcăşanu.

• Vărul său, Ion Zurescu, ziarist şi colaboratorul său la "Viitorul", a fost arestat şi a murit în închisoarea de la Aiud în 1960.

• Sora sa, Margareta Bottea, a fost anchetată ani de zile de organele de Securitate din Bucureşti în legătură cu activitatea fratelui ei, în tot decursul anilor 1960-1970 ^[3]:

Mihail Fărcăşanu, director al secţiei române a postului de radio Europa Liberă, New York, 1949

[modifică] Activitatea în emigraţie

Mihail Fărcăşanu s-a stabilit, împreună cu soţia sa, Pia, la New York, unde devine unul din elementele cele mai active ale emigraţiei româneşti din Statele Unite. El s-a angrenat imediat în organizarea politică a exilului românesc. În urma acestor acţiuni, în ianuarie 1948, a Consiliul Partidelor Democratice Române. Consiliul urma să coordoneze acţiunile politice ale reprezentanţilor partidelor democratice în afara zonei de influenţă sovietice şi să organizeze formarea unui Comitet Naţional Român. Mihail Fărcăşanu era unul din reprezentanţii Partidului Naţional Liberal în acest Consiliu.^[15]

[modifică] Participarea la mişcarea europeană internaţională

După încheierea celui de-al doilea Război Mondial, marii vizionari ai construcţiei europene, Winston Churchill, Jean Monnet, François Mitterand, Robert Schuman, Altiero Spinelli, Konrad Adenauer, Grigore Gafencu, Alcide de Gasperi şi Paul Henry Spaak au simţit nevoia unui organism internaţional care să contribuie la unificarea naţiunilor dezbinate, militând pentru respectarea drepturilor omului şi pentru menţinerea păcii.

În perioada 7 - 11 mai 1948 s-a organizat la Haga Congresul Europei sub preşedenţia lui Winston Churchill, data fiind aleasă astfel încât să coincidă cu împlinirea a trei ani de la semnarea armistiţiului de încetare a celui de al doilea război mondial în Europa. Ca urmare a deciziilor congresului, la 25 octombrie 1948 a fost înfiinţată Mişcarea Europeană Internaţională, organizaţie neguvernamentală formată din personalităţi politice din diferite ţări europene, care se declarau susţinători ai principiului unei Europe unite. România era reprezentată de Grigore Gafencu, Nicolae Caranfil, Mihail Fărcăşanu şi Iancu Zissu, care au semnat documentele de constituire în calitate de membri fondatori.

Secţiunea Română a Mişcării Europene (MERO) a fost condusă iniţial de Grigore Gafencu, care a avut o activitate remarcabilă atât la Congresul de la Haga, cât şi în perioada care i-a urmat. Apoi, timp îndelungat, secţiunea a fost condusă de George Ciorănescu. Printre precursorii integrării României în Uniunea Europeană se numără acest grup restrâns de politicieni români din exil, din care făcea parte şi Mihail Fărcăşanu.^[16]

[modifică] Comitetul Naţional Român

În 1948 este numit membru al Partidului Naţional Liberal al Comitetului Naţional Român în calitate de reprezentant al Partidului Naţional Liberal. În cadrul comitetului au apărut însă divergenţe atât cu privire la rolul comitetului, cât şi la componenţa lui. Mihail Fărcăşanu susţinea că rolul principal al comitetului era să reprezinte colectivitatea românească din exil şi considera nerealistă poziţia reprezentanţilor naţional-ţărănişti care considerau comitetul ca un guvern român în exil. De asemenea, Mihail Fărcăşanu considera că, din punct de vedere numeric, Partidul Naţional Liberal era subreprezentat în comitet. La 15 decembrie 1949, Fărcăşanu propune cooptarea lui Vintilă Brătianu în locul rămas vacant prin decesul lui Grigore Niculescu-Buzeşti. Deşi propunerea a fost votată, ea nu a fost transmisă regelui Mihai pentru aprobare, din cauza obiecţiilor grupului ţărănist.

Ca urmare a acestui refuz, Mihail Fărcăşanu decide retragerea Partidului Naţional Liberal din Consiliul Partidelor Politice şi îl informează pe regele Mihai că partidul liberal îşi reia libertatea de acţiune faţă de celelalte partide.^[17]

Discuţiile cu privire la componenţa comitetului au continuat în cursul anului 1950, o parte din membrii comitetului susţinând necesitatea lărgirii comitetului şi atragerii unui număr mai mare de reprezentanţi ai emigraţiei române în activităţile comitetului. La 14 septembrie 1950, Nicolae Rădescu, Nicolae Caranfil, Mihail Fărcăşanu şi Grigore Gafencu au semnat o "încheiere" în care îşi prezentau punctul de vedere. ^[18]

Noi şedinţe ale Comitetului, cu numărul redus de membri, au avut loc la 9, 11 şi 13 octombrie 1950. Procesul verbal ale acestor şedinţe consemnează că comitetul a luat "act de retragerea, din propria lor voinţă, a d-lor general Rădescu, N. Caranfil, M. Fărcăşanu şi Gr. Gafencu din Comitetul Naţional".^[19] Afirmaţia din procesul verbal respectiv este incorectă, neexistând nicio dovadă că vreunul dintre cei patru membri menţionaţi ar fi demisionat din comitet. ^[20]

[modifică] Postul de radio Europa Liberă

În 17 martie 1949, Guvernul Statelor Unite înfiinţase, Comitetul pentru o Europă Liberă (National Committee for a Free Europe), în cadrul căruia a fost creat un subcomitet pentru Radio şi Presă, care avea însărcinarea de a pune la dispoziţia personalităţilor politice originare din Europa Centrală şi de Est modalităţi de a transmite ideile lor ţărilor din care plecaseră.

Comitetul a înfiinţat Postul de Radio Free Europe care emitea din Germania, utilizând transmiţătorul pe unde scurte de 7,5 kW poreclit “Barbara” Oficiul Serviciilor Strategice ale Statelor Unite instalat la Lampertheim, lângă Frankfurt . Conducerea secţiei române a postului de radio, cunoscută sub denumirea "Radio Europa Liberă" i-a fost încredinţată lui Mihail Fărcăşanu.

La data de 14 iulie 1950 românii au putut auzi prima emisiune care le era destinată. Datorită eforturilor lui Mihail Fărcăşanu, limba română a fost a doua limbă în care se trasmiteau ştirile, postului (prima fiind transmisiunea în limba cehă din 4 iulie 1950). Au urmat la 4 august 1950 transmisiunile în limba poloneză şi maghiară şi la 11 august de cele în limba bulgară. ^[21] Pornind activitatea de la început, Fărcăşanu a avut atât sarcina de a structura emisiunile postului de radio, cât şi cea de a recruta întreg personalul postului de radio. Din echipa de colaboratori ai postului făcea parte şi Pia Pillat, soţia lui Mihail Fărcăşanu. ^[22] Chiar dacă directorii care i-au urmat au adus îmbunătăţiri programelor şi au adus alţi colaboratori, concepţia de bază stabilită de Fărcăşanu a fost menţinută practic pe toată existenţa postului.

În perioada când conducea secţia română a postului Europa Liberă, Mihail Fărcăşanu a avut de suferit neplăceri în viaţa sa de familie. În 1952 s-a despărţit de soţia sa, Pia, fapt care l-a afectat mult.

Postul de Radio Europa Liberă era finanţat de Congresul Statelor Unite şi era gestionat de Agenţia Centrala de Investigaţii (Central Investigation Agency - CIA). În primii ani de existenţă ai postului de radio, CIA şi Departamentul de Stat al Statelor Unite elaborau directive de principiu referitoare la conţinutul politic al emisiunilor postului. În continuare, se pusese la punct un sistem de negociere la care participau reprezentanţi ai CIA, ai Departamentului de Stat şi al postului pentru stabilirea elementelor de detaliu referitoare la politica transmisiunilor.^[23] Mihail Fărcăşanu era nemulţumit de acest mod de lucru, în special de condiţiile pe care CIA le impunea orientând emisiunile spre prezentarea punctului de vedere american, pe care adeseori el îl considera incorect. Astfel, autorităţile americane au cerut ca emisiunea în limba română să nu se mai difuzeze ştiri referitoarea la Basarabia şi Bucovina, deoarece Statele Unite recunoscuseră alipirea lor de Uniunea Sovietică. ^[24]

Din cauza acestor divergenţe, în 1953 Fărcăşanu a demisionat din funcţia de director al secţiei române. În locul său a fost numit Camil Ring ziarist de orientare social-democrată, fost coproprietar al ziarului "Semnalul", care însă nu avea statura politică a lui Mihail Fărcăşanu. ^[21]

[modifică] Liga Românilor Liberi

După despărţirea de Comitetul Naţional Român, în 1950, un grup format din generalul Nicolae Rădescu , Grigore Gafencu, Nicolae Caranfil, Mihail Fărcăşanu şi Citta Davila iau iniţiativa de înfiinţare a Ligii Românilor Liberi din Statele Unite ale Americii. Printre fondatorii Ligii se numără Viorel V. Ţilea, generalul Ion Gheorghe, Citta Davila, doctorul George Emil Palade, Emil Ghilezan, Brutus Coste, Barbu Niculescu, Vintilă Brătianu (Vintilică) , Titu Rădulescu-Pogoneanu, Matei Ghika-Cantacuzino, Florin Zaharia, Barbu Niculescu şi alţii. În şedinţa de constituire care a avut loc în 27 noiembrie 1950 la New York, în localul organizaţiei de asistenţă "Rumanian Welfare" (conduse de Nicolae Caranfil), generalul Nicolae Rădescu a fost ales preşedinte al Ligii. ^[15]

Înfiinţată ca o organizaţie a românilor din Statele Unite, ea ajunge sub conducerea generalului Rădescu să se dezvolte într-o "asociaţie a românilor pretutindeni în lumea liberă" ^[25]

În cadrul Ligii, Mihail Fărcăşanu a dus o activitate de informare a autorităţilor şi a marelui public din Statele Unite despre situaţia reală din România. Astfel, el a condus o delegaţie de români din care mai făceau parte Joseph Craciun, Nicolae Neagoe, reverendul George Pop şi rabinul Judah Glasner, care a fost primită de Harry Truman, preşedintele Statelor Unite, rugându-l să intervină pentru oprirea deportărilor din România.^[26]. Dintre acţiunile publice ale lui Mihail Fărcăşanu mai este de menţionat scrisoarea publicată la 6 martie 1953 în ziarul "New York Times" în care scoate în evidenţă data de 6 martie ca aniversare a înrobirii României de comunişti şi a instaurării primului guvern nedemocratic.

Generalul Nicolae Rădescu a murit la 16 mai 1953. În testamentul sau, redactat cu o zi înaintea morţii sale, el propune alegerea, ca urmaş la conducerea Ligii, a unuia din colaboratorii săi apropiaţi: Grigore Gafencu, generalul Gheorghe Ion, Mihail Fărcăşanu sau Viorel V. Tilea.^[25] Mihail Fărcăşanu a fost ales preşedinte al Ligii Românilor Liberi prin 37 de voturi din totalul de 46 exprimate de consilierii aleşi ai Ligii. ^[27]

După alegerea sa, Mihail Fărcăşanu a adresat Consilierilor Ligei, o scrisoare-program în care afirma:

"Este pentru mine o onoare de a duce mai departe acţiunea condusă de Generalul Nicolae Rădescu, acţiune de luptă împotriva subjugării României şi de protest deschis împotriva compromisurilor internaţionale ce au făcut cu putinţă şi care menţin această robie. Fiind strâns legat, împreună cu alţi români ajunşi peste hotare, de încercarea de a salva independenţa ţării noastre, în ciuda târgului făcut de anumite puteri, am adus contribuţia noastră, alături de Generalul Rădescu, Iuliu Maniu, Constantin Brătianu, Titel Petrescu şi alţi patrioţi, la această luptă naţională. Şi lupta nu a fost zadarnică. Înfrângerea noastră la 6 Martie 1945, deşi a însemnat înscăunarea în România a regimului impus de Moscova, a pus totuşi categoric în lumină rezistenţa poporului român în faţa Diktatului Sovietic. Acţiunea eroică şi plină de demnitate naţională a Generalului Rădescu a demascat în mod dramatic silnicile metode întrebuinţate de ocupaţia rusească pentru a ne subjuga. Ea a dejucat, din primul moment, încercarea perfidă a Sovietelor de a pune lanţurile pe trupul României, cu consimţământul aparent al ţării sau în mijlocul unei activităţi echivalentă supunerii.
Trebue deasemeni spus, că acţiunea tineretului român, care a însufleţit cu dârzenie şi spirit de sacrificiu afirmarea drepturilor naţionale împotriva unor forţe copleşitoare, a constituit şi un temei însemnat al acesteia. Eroica acţiune a sa, continuă şi astăzi în clipe întunecate ale istoriei româneşti. Aceste împrejurări le amintesc, pentrucă ele sunt pietre de hotar în formularea şi legitimarea revendicărilor noastre naţionale şi pentrucă din această luptă venim cei mai multi dintre noi.
Luând conducerea Ligii Românilor Liberi sunt călăuzit de convingerea că acţiunile noastre în lumea apuseană trebue să fie inspirate de principiile şi tradiţiile, care vădindu-se în lupta de rezistenţă a zilelor noastre sunt legate de însăşi existenţa istorică a naţiei şi au fost totdeauna urmate în momentele de primejdie. Aceste directive istorice arată că nu există substitut pentru intransigenţa în apărarea drepturilor unui popor. Iar această intransigenţă îşi are înţelesul atât în lupta contra duşmanului, cât şi în colaborarea cu cel ce îţi este prieten. Desigur că greutăţi şi vitregii nu lipsesc în drumul astfel conceput, dar ele îşi găsesc cumpăna în victoria finală a adevărului clar afirmat. Liga Românilor Liberi îşi are, deci, în mod firesc, misiunea ei de căpetenie în reprezentarea în afara ţării a acestui spirit istoric al rezistenţei naţionale." ^[28][27]

Se poate observa că, în scrisoarea-program elaborată, Mihail Fărcăşanu susţinea principiul unei acţiuni a Ligii în interesul României, chiar dacă aceasta era în contradicţie cu o atitudine mai conciliantă a puterilor occidentale faţă de regimurile comuniste, care începuse în timpul preşedintelui Dwight Eisenhower. Această orientare era diferită de cea a Comitetului Naţional Român, condus la acea vreme de Constantin Vişoianu, care fiind finanţat de guvernul Statelor Unite, nu-şi putea permite o asemenea atitudine şi se concentra asupra unor intervenţii la nivelul Organizaţiei Naţiunilor Unite.

În programul lui Mihai Fărcăşanu erau detaliate liniile directoare ale activităţii ligii:

"I. – Trebue să ţinem vie apărarea intransigentă a drepturilor naţionale în totalitatea lor. Noi nu putem juca un rol care să fie totdeauna pe placul cancelariilor străine, făcându-ne susţinătorii unor soluţii de faţadă, a unor vagi formule dilatorii sau "progresive", cari nu pot decât umbri puternicile temeiuri de principiu cari legifereaza cauza noastra. Nu putem, deasemeni, să acceptăm, prin omisiune, mutilarea vetrei naţionale strămoşeşti, pentru motive de convenienţă politică trecătoare. Doctrina Liberarii este singura valabilă pentru popoarele subjugate şi ea trebue aplicată în sensul de restitutio in integrum. Revenirea la cadrul naţional dinainte de agresiunile şi Diktatele totalitare este, prin urmare, pentru noi o condiţiune prealabilă pentru a intra în examenul oricăror idei sau proecte de viitor… Liga Românilor Liberi are datoria de a reprezenta cu hotarîre aceasta revendicare fundamentală a neamului românesc: Repunerea românilor în plenitudinea drepturilor lor istorice şi naţionale…
II. – Fiind organizaţiunea refugiului nostru, întemeiată pe principii şi metode democratice şi închinată apărării instituţiilor fundamentale ale României, Liga are de îndeplinit o sarcină indispensabilă în organizarea reprezentării naţionale a exilului. Această organizare, care trebue – sub oblăduirea Coroanei – să înmănuncheze valorile de luptă naţională şi democrată, constituite în spirit democratic pentru a servi acţiunea de eliberare. Ca federaţiune a unor astfel de asociaţiuni, Liga Românilor Liberi are deci datoria de a sta la dispozitia Majestăţii Sale Regelui în îndeplinirea obiectivelor naţonale democratice cerute de constituirea unei reprezentanţe româneşti în exil….
III. – Condiţiunile internaţionale critice, în care ne găsim, ne comandă, pe de altă parte, a munci neostenit pentru a face înţelese, aici, în primejduitul şi încă neînţelegătorul Occident, tehnicile de pătrundere, de subversiune şi subjugare ale comunismului sovietic, precum şi metodele eficace de lupta pentru infrângerea lui. Ele ne cer, odată cu aceasta, a lucra la risipirea imensei ignoranţe ce înconjoara incă problemele românesti în multe din ţările unde ne-a dus exilul."^{[28] [27]}

Deşi platforma program exprima dorinţa românilor din exil de a lucra "sub oblăduirea coroanei", acest deziderat s-a dovedit nerealizabil. Regele Mihai înţelegea să colaboreze cu Comitetul Naţional Român – în care vedea un guvern al României în exil – dar nu dorea să aibe, nici măcar simbolic, un rol de conducător al românilor din exil. ^[24]

După alegerea sa ca Preşedinte al Ligii Românilor Liberi, Mihail Fărcăşanu a dat un nou impuls activităţii Ligii, care se diminuase, din cauza sănătăţii precare şi vârstei generalului Rădescu. Fărcăşanu a luat contact cu Radio Europa Liberă, cu care continua să colaboreze, deşi demisionase din funcţia de director al secţiei române, astfel încât reprezentanţii Ligii să-şi exprime punctele de vedere la emisiunile postului de radio. De asemenea, a luat contact cu o serie de senatori şi reprezentanţi din Congresul Statelor Unite, informându-i asupra situaţiei din România. Dintre intervenţiile lui Mihail Fărcăşanu trebuie relevat în mod special memoriul înaintat de Liga Românilor Liberi secretarului de stat John Foster Dulles. Prin acest memoriu, Liga Românilor Liberi cerea departamentului de stat să retragă recunoaşterea guvernului de la Bucureşti ca un guvern legitim al poporului român:

"Nu mai este nici o îndoială că poziţiunea de jure a actualului guvern român este aceea a unui guvern totalitar instalat prin violenţă, guvern nelegitim, nereprezentativ şi violator al legii internaţionale. O recunoaştere a unui atare guvern nu poate avea deci nici o întemeiere de principiu. Calvarul poporului român sub barbara ocupaţie străină a Comunismului Sovietic, exploatarea economică a ţării şi neeexistenţa drepturilor umane elementare şi a tuturor libertăţilor sunt astăzi fapte general cunoscute. Pe de altă parte, prin constrângerea militară-politică a Sovietelor, România a fost prefacută, fără voia ei, într’o bază pentru planurile agresive ale Moscovei.Având în vedere aceste fapte, menţinerea şi pentru mai departe a recunoaşterii "guvernului" dela Bucuresti apare a fi păgubitoare prestigiului şi intereselor politice ale Statelor Unite. Teza, sustinută de anumite cercuri, anume că "prezenţa" unei Legaţii Americane ar însemna încurajare pentru cei robiţi, este, în opinia noastră de români, cu totul falsă. Dimpotriva, o asemenea "prezenţă", cu toate umilinţele pe care le implică şi cu flagranta ei neputinţă, îndeplineşte un singur rol important, anume de a arăta poporului român că Statele Unite consideră încă guvernul comunist impus de Moscova drept legal şi legitim. Această concluziune evidentă aduce şi mai mare descurajare şi un simţământ de totală părăsire, ducând spre un total conformism şi spre secătuirea forţelor morale ale rezistenţei. Excelenţă, bazaţi pe aceste motive îndrăznim a vă ruga respectuos să luaţi în considerare urgentă problema retragerii recunoaşterii guvernului comunist. Liga Românilor Liberi exprimă adânca speranţă a mii de exilaţi români că o asemenea reparaţiune morală şi politică, reprezentată prin retragerea recunoaşterii şi condamnarea guvernului nelegal şi criminal de quislingi sovietici din Bucureşti, va fi dată unui popor în suferinţă şi subjugare, popor care este temeinic şi sincer devotat Statelor Unite ale Americii şi nobilelor lor idealuri umane şi politice." ^{[28] [27]}

În 1955 Mihail Fărcăşanu a organizat strângerea de donaţii pentru apărarea grupului de tineri români, conduşi de Ovidiu Beldeanu, care intraseră cu forţa, la 15 februarie 1955, în Legaţia României de la Berna (Elveţia) şi confiscaseră documente compromiţătoare pentru anumiţi politicieni occidentali „democraţi”. În continuare, Mihail Fărcăşanu organizat apărarea în procesul acestui grup, el însuşi venind la bară ca martor al apărării, făcând cu această ocazie un rechizitoriu violent la adresa situaţiei României de sub jugul sovietic. ^[2]

Începând din 1956, Mihail Fărcăşanu s-a retras din orice activitate politică. Deşi el însuşi nu a justificat public această retragere, ea coincide cu urmările revoluţiei din Ungaria din 1956. După revoluţie a urmat o anchetă la Radio Europa Liberă, redacţia secţiei maghiare fiind acuzată că a indus în eroare ascultătorii din Ungaria, dându-le asigurări ca forţele Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) vor interveni dacă cetăţenii vor continua să reziste. Deşi fără a avea aceeaşi amploare, învinuiri similare şi altor secţii ale postului de radio Europa Liberă, inclusiv secţia română, care prin asemenea afirmaţii ar fi încurajat începuturile de rezistenţă din România. ^[29]. Această anchetă demonstrează că, cel puţin o mare parte din personalul postului Europa Liberă era convins că puterile occidentale vor interveni. Intervenţiile făcute anterior de Mihail Fărcăşanu la Departamentul de Stat al Statelor Unite în calitate de preşedinte al Ligii Românilor Liberi şi platforma program pe care o elaborase, arată că Fărcăşanu punea lipsa de acţiune a occidentului pe seama unei lipse de informare asupra situaţiei reale din Europa de Est. Atitudinea Statelor Unite şi a celorlate state occidentale în perioada revoluţiei din Ungaria constituia o dezamăgire pentru cei care sperau că rezistenţa activă împotriva comunismului putea avea sorţi de izbândă.

Retragerea lui Fărcăşanu mai este pusă şi pe seama divergenţelor din cadrul emigraţiei româneşti ^[3]. Este posibil ca aceste divergenţe să fi prezentat un argument suplimentar pentru decizia de a se retrage. Totuşi, opiniile contradictorii au existat de la început şi Fărcăşanu era obişnuit cu ele. Ceea ce îl preocupase în permanenţă era faptul că familia sa avusese de suferit din cauza sa. De aceea, este mai probabil că posibilitatea ca emisiunile postului de radio la care continua să colaboreze ar fi putut induce în eroare pe alţi conaţionali şi implicit supune unor represalii persoane pe care nici măcar nu le cunoştea să fi constituit o motivare mai puternică. El rămâne totuşi preşedinte al Ligii Românilor Liberi până la dizolvarea acesteia în 1960, deşi în perioada de după 1956, Liga, lipsită de fonduri, nu are practic nicio activitate.

Mihail Fărcăşanu cântând la vioară, Washington 1962

[modifică] Fundaţia Franklin Mott Gunther

În 1955 Mihail Fărcăşanu s-a recăsătorit cu Louise Gunther, văduva lui Franklin Mott Guther, care fusese ministru pleniporenţiar al Statelor Unite în România în anii dinaintea celui de al doilea război mondial. Louise Gunther îl sprijinise în susţinerea cauzei româneşti în cercurile politice americane.

În 1960 Mihail Fărcăşanu şi soţia sa înfiinţează fundaţia “The Franklin Mott Gunther Association for the Advancement of Rimanian Culture and Literature”. Fundaţia deţinea un număr important de tablouri ale unor pictori români printre care Theodor Pallady. Iosif Iser, Jean Alexandru Steriadi şi alţii. De asemenea, fundaţia mai avea o colecţie de ceramică populară şi de costume ţărăneşti precum şi numeroase cărţi. Cea mai mare parte a acestora fuseseră cumpărate în România de Louise Gunther. Fundaţia avea scopul de a promova valorile spirituale ale culturii române, în special prin organizarea de expoziţii de pictură sau de artă populară. Dintre expoziţiile organizate este de menţionat cea consacrată pictorului Eustaţiu Stoenescu, care s-a bucurat de un succes deosebit.

[modifică] Ultimii ani

După moartea Louisei Gunther Fărcăşanu, Mihail Fărcăşanu donează întregul patrimoniu al fundaţiei Franklin Mott Gunther catedralei “Adormirea Maicii Domnului” din Cleveland, Ohio şi muzeului anexă al catedralei. Parohia din Cleveland luase fiinţă la 15 august 1904, fiind prima parohie ortodoxă română din Statele Unite. ^[30]

Ultimii ani ai vieţii i-a petrecut în casa sa din cartierul Georgetown din Washington, fiind îngrijit de surorile sale Margareta Bottea şi Mia Lahovari precum şi de nepoata sa Domnica Bottea. A dus o viaţă liniştită; cânta zilnic la vioară şi îşi petrecea timpul citind. Se întâlnea frecvent cu Constantin Vişoianu, cu care colaborase în încercările de a organiza rezistenţa românească din exil, reamintindu-şi de experienţa lor din trecut. Nu a încercat niciodată să-şi scrie memoriile sau alte lucrări literare.

Mihail Fărcăşanu s-a stins din viaţă la vârsta de aproape 80 de ani, la 14 iulie 1987 şi nu a mai putut vedea prăbuşirea generală a comunismului în Europa de Est. S-a stins cu durerea în suflet că nu a putut face mai mult pentru poporul său, pe care l-a iubit mai presus de orice, măcinat de procese de conştinţă că şi-a părăsit ţara şi a dăunat familiei prin acţiunile sale politice.

[modifică] Opera lui Mihail Fărcăşanu

[modifică] Monarhia socială

Prima lucrare publicată de Mihail Fărcăşanu este "Monarhia Socială", publicată de Fundaţia pentru Literatură şi Artă "Regele Carol II" în 1940. Lucrarea este bazată pe teza sa de doctorat de la Berlin, sensibil amplificată.

Fărcăşanu urmăreşte în şapte capitole evoluţia monarhiei în diferite societăţi: civilizaţiile orientale, Grecia şi Roma antică, perioada feudală, a renaşterii, a reformei şi a despotismului luminat (Aufklärung) al secolului al XVIII-lea. În continuare el face o analiză extrem de critică a revoluţiei franceze, din care elimină viziunea romantică a revoltei populare împotriva absolutismului, prezentând-o ca pe o mişcare, condusă de un grup de ideologi radicali care s-au folosit de masele populare pentru a-şi atinge ţelurilor.

Nu spre binele poporului a fost dezlănţuită Revoluţia, ci pentru a face să triumfe metafizicul asupra fizicului…. Revoluţia franceză fu o încercare de realizare practică a principiilor raţionaliste. Iar irealismul ei politic şi istoric, cu totul desprins de realitate, o conduse la o cruzime excesivă. Politica deductivă, contractul social, drepturile omului, suveranitatea poporului şi asasinatul în masă au fost realizările ei principale. Provocată de o minoritate joasă ca nivel moral, ea fu împlinită în contra voinţei poporului, care, nefiind organizat, nu avu posibilitatea să reacţioneze

El se ocupă apoi de scrierile gânditorilor politici europeni din perioada Revoluţiei franceze, care susţineau conceptul de monarhie în special cele ale francezului Antoine de Rivarol (cum sunt articole publicate în timpul revoluţiei în Journal politique et national), precum şi în lucrările englezului Edmund Burke (în special Reflections on the Revolution in France publicată în noiembrie 1790) şi ale germanului Friedrich von Gentz (în principal Über den Ursprung und Charakter des Krieges gegen die Französische Revoluzion şi Von dem politischen Zustande von Europa vor und nach der Französischen Revolution ambele publicate în 1801). Analiza arată că, contrar impresiei generale create de istorici, chiar în perioada revoluţiei franceze, nu întreaga intelectualitate din Europa avea o atitudine antimonarhică, ci existau numeroşi gânditori de valoare care considerau că revoluţia sângeroasă din Franţa nu era soluţia pentru rezolvarea problemelor societăţii de la sfârşitul secolului al XVII-lea. În continuare, Fărcăşanu se ocupă de scrierile din secolul al XIX-lea, oprindu-se asupra lucrărilor lui Lorenz von Stein printre care Die sozialistischen und kommunistischen Bewegungen seit der dritten französischen Revolution publicată în 1818 (titlu care arată că noţiunea de comunism nu a fost inventată de Karl Marx şi Geschichte der sozialen Bewegung in Frankreich von 1789 bis auf unsere Tage lucrare monumentală în trei volume publicată în 1850. Dintre scriitorii mai târzii, Fărcăşanu se ocupă Charles Maurras şi de scrierile sale de susţinere a ideii de monarhie publicate în perioada dinaintea primului război mondial.

Alte puncte de vedere analizate sunt cele ale lui Julius von Stahl, Alexis de Toqueville şi Hippolyte Taine

Concluzia lui Fărcăşanu este că ideologiile bazate pe un romantism individualist şi iresponsabil nu conduc la o rezolvare a conflictelor sociale, ci duc la un colectivism egalitar şi sângeros, manifestat sub revoluţia franceză şi, prin extensiune şi de revoluţiile comuniste. Soluţia pe care o preconizează Fărcăşanu este ceea ce el numeşte monarhia socială.

Ca epigraf al lucrării, Fărcăşanu şi-a ales un citat din Chateaubriand

"La monarchie n’est pas une religion. C’est un forme politique préférable en ce moment à toute autre, parce qu'elle fait mieux entrer l’ordre dans la liberté."
"Monarhia nu este o religie. Este o formă politică, preferabilă în prezent oricărei alteia, deoarece ea introduce mai bine ordine în libertate."

Indiferent dacă se acceptă sau nu teoriile emise de Fărcăşanu, lucrarea scoate în relief vasta cultură a autorului, un simţ politic dezvoltat şi cunoştiinţe adâncite în domeniul teoriei statului. Există puţini politicieni români care să se poată prevala de asemenea cunoştiinţe politice.

[modifică] Scrisori către tineretul român

Volumul Scrisori către tineretul român a fost publicat în 1946 în colecţia "Civitas Humana" din Bucureşti. Pentru Mihail Fărcăşanu, în 1946, România se afla şi ea în unul din momentele cele mai critice ale istoriei sale, după ocuparea ţării de către trupele sovietice. Intenţia autorului era să înarmeze tineretul român din acea perioada cu valori spirituale solide, în vederea luptei care începuse cu totalistarismul comunist.

Structura volumului, formată dintr-o serie de scrisori, fiecare dezvoltând o anumită idee, este inspirată de conferinţele rostite în 1807-1808 de Johann Gottlieb Fichte în perioada în care Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană fusese desfiinţat de Napoleon şi în care trupele franceze ocupaseră Berlinul după bătăliile de la Jena şi Auerstädt.^[31] Bazate pe viziunea lui Immanuel Kant că omul trebuie să-şi făurească inteligent, prin propria sa voinţă, instituţiile şi bunurile materiale de care are nevoie,^[32] conferinţele aveau scopul de a reînvia sentimentul naţional german. Publicate în 1808, ele au fost răspândite pe întreg teritoriul Confederaţiei Germane şi au determinat mobilizarea populaţiei germane şi începerea “războiului de eliberare“ ("Befreiungskrieg") din 1813, care a culminat învingerea lui Napoleon în Bătălia Naţiunilor de la Leipzig.

Ca toate volumele lui Fărcăşanu, acesta are un motto extras din primul număr al revistei "Cahiers de la Quinzaine", înfiinţate de Charles Péguy la 5 ianuarie 1900, în care scopul revistei era definit în modul următor:

"dire la vérité, toute la vérité, rien que la vérité, dire bêtement la vérité bête, ennuyeusement la vérité ennuyeuse, tristement la vérité triste".
"să spună adevărul, întregul adevăr, nimic mai mult decât adevărul, să spună prosteşte adevărul prost, în mod plictisitor adevărul plicticos, cu tristeţe, adevărul trist"

Mihail Fărcăşanu nu se referea doar la fraza lui Péguy, ci şi la contextul în care fusese redactată. Charles Péguy se referea la afirmaţiile tendenţioase ale administraţiei şi ale presei în timpul "Afacerii Dreyfus". Primul număr al revistei apărea doar la câteva luni după ce preşedintele Franţei Ếmile Loubet îl graţiase pe căpitanul Alfred Dreyfus, care fusese condamnat pe nedrept, iar editorul spera într-o epocă în care adevărul să primeze. În mod analog, Fărcăşanu spera ca volumul său să semnaleze începutul unei epoci în care guvernul şi presa să-şi înceteze propaganda şi în care să se poată spune adevărul.

Volumul cuprinde un număr de 18 scrisori. Cu excepţia uneia singure, fiecare scrisoare are un epigraf extras din diferiţi scriitori: Grigore Ureche, François Andrieux, Goethe, Louis Veuillot, Bertrand Russell, Henry de Montherlant, Gustave Flaubert, Iulius Cezar, Stendhal, Vauvenargues, William Shakespeare, Charles Péguy, Miron Costin, Arthur Rimbaud, Ernest Renan, Marcel Proust, Horaţiu, şi Fericita Angela de Foligno.

Scrisorile lui Mihail Fărcăşanu se concentrează asupra a două concepţii de bază care dominau, în acel moment viaţa politică din România, ale căror urmări le considera extrem de dăunătoare.

Prima dintre aceste concepţii o constituie fatalismul geo-politic, teză susţinută de mulţi intelectuali români, conform căreia românii ar fi aşezaţi calea tuturor răutăţilor, puşi la întretăierea unor interese a căror intensitate şi forţă depăşesc orice putinţă de intervenţie din partea lor şi, în consecinţă ar fi condamnaţi la o pasivitate absolută sau, cel puţin, la un oportunism iremediabil. Fărcăşanu combate vehement această teză, în care vede cauza derutei decadenţei morale ale unei clase politice care conducea România după realizarea idealului de unificare naţională din 1918.

"Cei ce conduceau nu au fost capabili să ofere, nici masele româneşti să prindă, adevăratele idealuri ale păcii, virile şi constructive… Valorile parvenirii, ale tranzacţiei sau ale forţei brutale au definit în genere (cu excepţii onorabile) morala celor două decenii. O criză dureroasă oscilând între imoralitate pe de o parte, violenţă şi mistică, pe de altă parte."

Astfel, Fărcăşanu nu consideră situaţia din România anului 1946 doar ca o consecinţă imediată a războiului, ci îi găseşte rădăcini mai vechi, în viaţa politică din perioada interbelică. Însă, pentru perioada în care comuniştii căutau să obţină puterea, el condamnă atitudinea politicienilor din România care continuau vechile jocuri politice, încercând să ajungă la un compromis.

"Frica de sărăcie, frica de risc şi răspundere, îi trag pe cei mai mulţi în pasta cleioasă a compromisurilor şi a "combinaţiilor"… Odată intrat în lanţurile compromisului, urmele lui grele nu se mai şterg şi ziua descătuşării se îndepărtează din ce în ce mai mult."

A doua concepţie pe care Fărcăşanu o combate o constituie renunţarea la valorile spirituale şi acordarea unei importanţe excesive preocupărilor materiale, susţinând necesitatea unui echilibru al valorilor materiale, împotrivindu-se cupidităţii adică exceselor şi acumulărilor disproporţionate de valori materiale. Deşi nu se referă explicit la ideologia comunistă, pe care nu o consideră singura care se bazează pe o concepţie materialistă, el militează pentru:

"…respingerea filozofiilor materialiste, atât de dăunătoare în simplitatea lor puternică şi falsă. Materialismul dialectic, care ne reduce la rolul de automaţi ai combinaţiilor materiei, ai fenomenelor economice, aruncându-ne din demnitatea umană pe maidanul animalităţii, se destramă."

Pentru a evita consecinţele care decurg din aplicarea aceste două concepţii, Fărcăşanu cere tineretului să-şi definească noi valori morale şi să adopte un nou stil de viaţă. Referindu-se la dezorientarea tineretului, Fărcăşanu îşi reaminteşte de o afirmaţie făcută de Walter Lippmann după primul război mondial:

"Este ceva obişnuit ca tinerii şi tinerele să se revolte. Dar ca răzvrătirea lor să fie tristă şi fără credinţă în ea însăşi, ca ei să privească tot atât de sceptic noua libertate ca şi vechile atitudini, iată ceea ce, fără îndoială, constituie o noutate."

Dar Fărcăşanu constată că exact aceeaşi atitudine se repetă, în România, şi după cel de al doilea război mondial. El explică atitudinea aceasta prin lipsa unui ideal. Un asemenea ideal nu putea fi furnizat prin ideologia comunistă.

"Este greu de închipuit că, pentru nevoia de extaz a tinereţii, vor fi suficiente planurile de expropriere a capitalului, confiscările şi comunizările diverselor sectoare economice… Tehnica măruntă a transformărilor economice şi administrative nu poate sta în primul plan al stimulării vieţii de pace. Eroismul păcii trebuie fondat pe eroism, nu pe contabilitate şi platitudine."

Fărcăşanu cheamă tineretul să se opună atitudinilor de violenţă, distrugere şi lipsă de măsură care începuseră să se generalizeze în România şi pe care le caracterizează ca "un fel de romantism de prost gust, cu zbierete, asasinate, kidnaping, materialism istoric, imperialism şi deznaţionalizare". Spiritul care trebuie să anime tineretul este un spirit de generozitate, de bunătate şi de omenie în raporturile dintre oameni, pe care el îl numeşte un spirit de caritate, definită ca solidaritate. Tendinţelor de egalizare brută şi de nivelare totală ale comuniştilor, el le opune echitatea, coeziunea umană a societăţii.

Autorul atrage atenţia cititorilor săi asupra dificultăţilor pe care le vor întâmpina urmând calea pe care o recomandă. Ea cere curaj, pe care Fărcăşanu îl defineşte ca execuţia unei acţiuni ale cărei elemente reale sunt valabile din punctul de vedere al reuşitei şi pe care îl deosebeşte de îndrăzneală şi temeritate. În continuare el se ocupă de valorile morale care trebuie păstrate în timpul acţiunii: eleganţă, politeţe, delicateţe, recunoştinţă, cinste, corectitudine, lealitate.

O parte interesantă a volumului este formată din scrisorile care analizează problemele naţionalismului. În prelegerile sale Fărcăşanu porneşte de la noţiunea de patrie, pe care o defineşte ca "o comunitate istorică, întemeiată pe sacrificii comune, pe idealuri de demnitate şi de solidaritate". Nici în definiţia sa, nici în discuţiile ulterioare, el nu leagă patria de un anumit teritoriu – pentru Fărcăşanu elementul determinant în noţiunea de patrie este naţiunea, nu ţara. O naţiune trebuie să fie omogenă; în momentul în care grupuri alogene, venite de curând în corpul comunităţii naţionale, încearcă să o domine şi să-i schimbe structura specifica apar reacţii violente. Conflictele apar din cauza "insulelelor alogene" care nu înţeleg să se integreze în corpul naţiunii; Fărcăşanu găseşte rădăcina şovinismului în şovinismul latent şi greu de înfrânt al grupului alogen. Totuşi Fărcăşanu nu-şi duce raţionamentul până la sfârşit şi trece cu uşurinţă peste problema unor naţiuni diferite care îşi împart acelaşi teritoriu. Astfel el afirmă:

"Dacă aceste grupuri alogene şi-au făcut din comunitatea naţională dată o patrie de elecţiune, ele au datoria să se integreze structural, să-i adopte idealurile, să se supună nevoii ei de unanimitate."

Acest principiu poate fi aplicabil la ţări care s-au format prin emigrare, cum sunt Statele Unite ale Americii sau Canada, unde se poate efectiv vorbi despre o patrie de elecţiune, în care integrarea este o condiţie necesară. Dar în condiţiile din Europa în general şi din România în particular, este mai greu de susţinut că grupurile alogene, de diferite naţionalităţi şi-au făcut din ţara în care trăiesc o "patrie de elecţiune" şi că nu se află în locurile în care trăiesc din perioade istorice, uneori foarte îndepărtate şi nu din cauza propriei voinţe.

Fărcăşanu le mai cere tinerilor să-şi desăvârşească cultura şi să-şi îmbogăţească spiritul prin lectură, în care el vede o tehnică de definire a personalităţii, un drum al autocunoaşterii. El se declară atât împotriva cenzurii, cât şi împotriva lecturii într-o singură direcţie, în direcţia propagangei impuse de o anumită directivă politică sau economică. În continuare el recomandă asimilarea acestor cunoştinţe prin meditaţie, care ne relevă ceea ce suntem într-adevăr şi pentru ce suntem destinaţi.

Ultima scrisoare are în loc de epigraf titlul de "Transformatio amoris" ("Transformarea dragostei"). Termenul este preluat din "Liber Visionum et Instructionum" ("Cartea viziunilor şi instrucţiilor") a Fericitei Angela de Foligno ^[33] . Termenul se referă la concepţia mistică medievală a iubirii de Dumnezeu, expusă pentru prima oară în lucrarea “De Diligendo Deo” a Sfântului Bernard de Clairvaux care afirma că raţiunea de a-l iubi pe Dumnezeu este Dumnezeu însuşi. Angela de Foligno reia acest concept şi în Instrucţiunea a XXXIV-a, afimă "cognitio Dei et transformatio amoris sunt opus gratiae" ("Cunoaşterea lui Dumnezeu şi transformarea dragostei sunt opere ale graţiei divine") , arătând că sentimentul de dragoste suferă o transformare în drumul mistic către Dumnezeu. Mihail Fărcăşanu reia acest concept medieval şi îl transpune în lumea modernă unde, după el, acest concept este mai necesar decât oricând. În lupta cu o ideologie care propovăduia ateismul, Mihail Fărcăşanu pune accentul pe importanţa unei întăriri a credinţei creştine. El scoate în evidenţă faptul că credinţa creştină reprezintă o parte integrantă a moştenirii care a fost trasmisă poporului român de îndelungate sacrificii şi străduinţe, moştenire pe care tineretul român are obligaţia de a o duce mai departe. Dragostea de Dumnezeu, dragostea pentru cultura română, dragostea pentru pământul ţării constituie pentru Fărcăşanu un întreg indisolubil. Viaţa lui Mihail Fărcăşanu a dovedit că această credinţă a constituit pentru el un principiu de viaţă de la care nu s-a abătut niciodată şi cu privire la care nu a acceptat niciodată nici cel mai mic compromis.

Viziunea expusă în scrisorile lui Fărcăşanu este fără îndoială idealistă. Chiar dacă sunt prezentate ca recomandări, ele reprezintă mai degrabă un deziderat şi nu un mod de acţiune. concretă. În 1946 scrisorile lui Fărcăşanu nu-şi puteau atinge scopul, chiar dacă tineretul şi-ar fi însuşit în întregime concepţia ideologică pe care el o propunea. Ideile expuse de Fărcăşanu sunt însă valabile şi pentru tineretul de astăzi când multe din valorile tradiţionale au fost eradicate de comunism şi iar în perioada post-comunistă nu s-a creat încă o societate care să se bazeze pe o concepţie solidă de viaţă şi nu pe lozinci demagogice sau pe mentalităţi mercantile.

Coperta volumului "Frunzele nu mai sunt aceleaşi" publicată de Mihail Fărcăşanu sub pseudonimul Mihail Villara

[modifică] Frunzele nu mai sunt aceleaşi

Romanul Frunzele nu mai sunt aceleaşi a fost publicat în 1946 fiind semnat cu pseudonimul Mihail Villara este un "Bildungsroman" – roman de formare a personalităţii - inspirat ca factură din Johann Wolfgang von Goethe – fapt ilustrat şi din motto-ul de la începutul romanului preluat din poezia Selige Sehnsucht (Dor sfânt) din volumul West-östlicher Diwan, textul fiind pus pe muzică într-un lied de Carl Friedrich Zelter.

Romanul descrie formarea spirituală a unui grup de trei tineri intelectuali de naţionalităţi diferite, care îşi desăvârşesc studiile în două mari capitale europene, Londra şi Berlin, în perioada 1935 – 1937, ani premergători ai celui de al Doilea Război Mondial. Romanul este, fără îndoială, bazat pe experienţele lui Mihail Fărcăşanu în perioada în care îşi pregătea doctoratul. Cei trei eroi ai romanului sunt românul John (care este şi naratorul romanului), lituanianul Axel şi italianul Kusper, naţionalitatea eroilor nejucând însă niciun rol în părerile şi acţiunile personajelor. Toţi sunt însă străini de ţările în care se desfăşoară acţiunea şi ca atare sunt puţin implicaţi în viaţa politică şi socială din jur. Toate cele trei personaje încearcă, în mod diferit, să descopere calea către adevărul vieţii. John ocupă o mare parte din timpul său desăvârşirii sale intelectuale, fără a ezita, însă, să întrerupă aceste preocupări pentru a nu rata o aventură de moment; el caută astfel să găsească un echilibru prin concilierea contrariilor. Axel crede că o intensă trăire la nivel sensorial precede în mod necesar iluminarea spirituală a vieţii. Kusper trăieşte pasiunea ideală într-un univers de calme reverii din care iese pentru aventuri temporare, după care se reîntoarce în universul său.

Prima parte a romanului, "Bloomsbury", se petrece la Londra. Naraţiunea pare să se concentreze asupra preocupărilor intelectuale şi aventurilore erotice ale unui grup de tineri, dintre care fac parte şi cei trei eroi principali, adăpostiţi în aceeaşi pensiune "Phopham". Naratorul zugrăveşte, cu un remarcabil simţ de observaţie, moravurile tipice epocii de decadenţă ale veacului, moravurile unor tineri care se pregăteau pentru posturi înalte în ţările lor de origine. Paradoxul situaţiei este că deşi eroii romanului au o cultură literară, muzicală şi artistică foarte temeinică, bibliotecile publice, sălile de concert şi muzeele frecventate de aceşti tineri adunaţi aici din toate colţurile globului apar mai mult ca terenuri de aventuri erotice decât ca instituţii de cultură. Dar, după cum scoate în evidenţă Ion Negoiţescu cantitatea intelectuală compensează cantitatea de frivolitate ^[34] Chiar dacă tinerele femei abordate, Mira, Miranda, Wilhelmina, José şi celelalte au moravuri uşoare, toate au o cultură generală bună, bazată pe lectura operelor literare importante.

În partea a doua, "Olympiada", acţiunea se mută la Berlin, unde cei trei eroi ai romanului îşi continuă studiile. Aparent este vorba despre o continuare a aceloraşi "jocuri ale dragostei şi întâmplării" în compania altor tinere: Eli, Minuşka, Maria, Luiza, Edith , Lea, Margot, Mimi sau Johanna. Interesul romanului constă însă în contrastul atmosferei din Anglia şi a celei din Germania. Deosebirile îi sunt vizibile lui John din momentul în care ajunge la Berlin şi i se oferă o cameră, atrăgându-i-se atenţia că era extrem de ieftină pentru că proprietăreasa era evreică, iar camerele la familii ariene erau mai greu de obţinut. Pe de o parte, faţă de viaţa lejeră de la Londra, unde se aminteşte doar ocazional despre asistarea la o conferinţă de la London School of Economics, studiile de la Berlin par mai serioase, iar timpul liber al studenţilor pare mai limitat, o parte însemnată din timp petrecându-se în biblioteci. Pe de altă parte, deşi cei trei studenţi străini nu sunt direct afectaţi de situaţia politică din Germania, se simte totuşi opresiunea unui regim totalitar. Atmosfera este mult mai sumbră, acţiunea se mută într-o lume tensionată în care se simte că zilele păcii sunt pe sfârşite, o lume care se îndreaptă ireversibil spre apropiatul dezastru. Devine evident contrastul cu lumea în care trăiseră la Londra, o lume tota