Ţ

Literele T şi S cu virguliţă / sedilă românească (sus) şi cu sedilă (jos).

Ţ este a douăzeci şi cincea literă din alfabetul limbii române. Ea notează o consoană africată alveolară surdă (uneori numită dentală în loc de alveolară) cu simbolul fonetic [ʦ]. Alături de litera Ş ea a fost introdusă în grafica limbii române de către Petru Maior, în lucrarea Orthographia romana sive latino-valachica una cum clavi, în 1819.^[1]

Din punct de vedere grafic, forma corectă este cea a unei litere T cu semnul diacritic numit „virguliţă” sau „sedilă românească” () dedesubt: Ț, ț, care se foloseşte exclusiv în limba română. Totuşi, pentru că multe sisteme nu pot afişa corect această literă, ea se înlocuieşte adesea cu litera T cu sedilă. Pentru a ameliora problema, unele fonturi au la poziţia literei „T cu sedilă” caracterul T cu virguliţă.

Litera Ţ (cu sedilă) nu este de fapt proprie nici unei limbi. A existat, în 1868, o propunere a francezului Ambroise Firmin-Didot de a folosi acest caracter în limba franceză în locul literei T acolo unde aceasta se citeşte [s], ca de exemplu în cuvintele nation (naţiune) şi diplomatie (diplomaţie).

[modifică] Vezi şi

• Semn diacritic

[modifică] Note

1. ^ Florica-Elisabeta Nuţiu, „Contribuţia Şcolii Ardelene la dezvoltarea limbii române literare”