Ş

Literele T şi S cu virguliţă / sedilă românească (sus) şi cu sedilă (jos).

Ş este a douăzeci şi treia literă din alfabetul limbii române. În limba română notează o consoană fricativă postalveolară surdă cu simbolul fonetic [ʃ]. Alături de litera Ţ ea a fost introdusă în grafia limbii române de către Petru Maior, în lucrarea Orthographia romana sive latino-valachica una cum clavi, în 1819.^[1]

Din punct de vedere grafic, forma corectă este cea a unei litere S cu semnul diacritic numit „virguliţă” sau „sedilă românească” () dedesubt: Ș, ș. Acest semn diacritic se foloseşte exclusiv în limba română. Totuşi, pentru că multe sisteme nu pot afişa corect această literă, ea se înlocuieşte adesea cu litera S cu sedilă, Ş, ca în acest articol. Litera S cu sedilă este de fapt proprie unor limbi precum turca.

Această literă nu exista în alfabetul latin, sunetul ei trebuind, acolo unde era cazul, să fie marcat prin litera greacă Σ (σ sau ς), ceea ce a dus la concluzia că litera sigma ar fi fost pronunţată de către greci foarte apropiat de ş.

[modifică] Vezi şi

• Semn diacritic

[modifică] Note

1. ^ Florica-Elisabeta Nuţiu, „Contribuţia Şcolii Ardelene la dezvoltarea limbii române literare”